/ Munții Făgăraș / România

Fi­e­care ur­cuș pe munte are is­to­ria lui, une­ori mai ba­nală, al­te­ori mai spec­ta­cu­loasă. Și câ­teo­dată ceea ce face spec­ta­cu­loasă as­cen­siu­nea nu ține ne­a­pă­rat de tra­seul ales, ci mai de­grabă de cei care-și în­tâl­nesc pro­pri­ile li­mite și în­drăz­nesc să și le de­pă­șească. Nu vă gră­biți să con­clu­zio­nați că vă voi spune o po­veste des­pre re­cor­duri — li­mi­tele des­pre care vreau să vă spun nu sunt în ve­ci­nă­ta­tea per­for­man­țe­lor spor­tive, ci iz­vo­răsc din per­se­ve­rență și din cu­ra­jul de a în­cerca să te în­treci cu tine în­suți atunci când pare imposibil.

We­e­kend-ul tre­cut o trupă de șapte pri­e­teni am por­nit să ur­căm vâr­ful Mol­do­veanu. Punc­tul de ple­care a fost ca­bana Ca­pra, de unde am ur­cat prin căl­da­rea Ca­pra spre Fe­reas­tra Zme­i­lor, apoi am prins tra­seul de cre­astă și am mers pe el până la ținta fi­nală, după care ne-am în­tors până la ca­bana Po­dragu. Unora le va pă­rea ba­nal, deși i‑aș sus­pecta un pic de aro­ganță: di­fe­rența po­zi­tivă de nivel este de vreo 2.000 me­tri, deci tra­seul nu e chiar o glumă, chit că are doar vreo 20 de km lun­gime. Însă pen­tru fi­e­care din­tre noi a exis­tat o miză su­pli­men­tară, asu­mată sau nu de la bun în­ce­put. În­cer­cați să vă ima­gi­nați că fa­ceți tra­seul ăsta în mij­lo­cul unei di­ete ke­to­ge­nice după ce ați eli­mi­nat com­plet din ali­men­ta­ție car­bo­hi­dra­ții și orice formă de za­hăr și ați slă­bit peste zece kg în ul­ti­mele trei săp­tămâni. Sună ceva mai in­te­re­sant, nu? Sau ima­gi­nați-vă că aveți o con­di­ție fi­zică bună în ge­ne­ral, dar n‑ați mai avut oca­zia — din va­rii mo­tive — să fa­ceți efort sus­ți­nut de peste șase luni și asta e prima ie­șire. Des­tul de pro­vo­ca­tor, așa‑i? Sau în­chi­pu­iți-vă că nu sun­teți de­loc, dar de­loc, iu­bi­tor de pră­păs­tii și culmi în­guste și tre­buie să tra­ver­sați zona Trei pași de moarte, apoi cul­mea în­gustă de di­na­inte de vâr­ful Mir­cii și în fine că­ță­ra­rea nu toc­mai con­for­ta­bilă de pe Mol­do­veanu. Nu sună foarte amu­zant, este?

În plus, vre­mea s‑a ju­cat cu noi tot dru­mul, ne‑a pe­dep­sit cu vânt rece și nori, ne‑a as­cuns ve­de­rii vâr­fu­rile de peste 2400 m, ne‑a arun­cat ici și colo două raze de soare, doar cât să ne ta­chi­neze pu­țin și ne‑a ame­nin­țat să nu ve­dem ni­mic de pe Mol­do­veanu. Într-un fi­nal s‑a mi­los­ti­vit to­tuși și a îm­prăș­tiat nițel no­rii când eram sus, nu într-atât cât să ve­dem prea de­parte, dar în­de­a­juns ca să nu rămâ­nem cu­fun­dați în lap­tele ce­ții. După ce am co­bo­rât, ca să ne facă în ciudă, a dezve­lit com­plet vâr­ful de nori și l‑a îm­bră­cat în câ­teva mi­nute de soare, dar era deja prea târ­ziu — sa­tis­fac­ția re­u­și­tei nu mai pu­tea fi um­brită de ni­mic. Așa că vre­mea, ca să ne mai în­cerce nițel, ne‑a mai tri­mis și o aversă de vreo 15 mi­nute, cu tu­nete și ful­gere. Am tre­cut și prin asta cu bine și am ajuns la Po­dragu unde ne aș­tepta o masă caldă, un pat us­cat și un sac de dor­mit con­for­ta­bil. Iar a doua zi, pe tra­seul cruce al­bas­tră prin căl­da­rea Po­dră­gel, a fost mai mult prin nori până la Fe­reas­tra Zme­i­lor, iar de acolo, la co­bo­râre, un soare stră­lu­ci­tor în­cerca să ne facă în ciudă că abia acum se arată, când noi plecăm.

Dea­su­pra unei ciorbe fi­er­binți, la ca­bana Ca­pra, am in­ven­ta­riat îm­pre­ună cele două zile, amu­zați de mo­men­tele di­fi­cile, bu­cu­roși de re­u­șite și mân­dri de li­mi­tele de­pă­șite. Și, ca de obi­cei, ul­ti­mul cu­vânt al tu­rei a fost gân­dul la ur­mă­toa­rea ie­șire. Pen­tru că dacă ceva e si­gur e că mai avem încă multe li­mite de în­vins. Unele pe care le știm și în­cer­căm să le de­pă­șim, al­tele des­pre care aflăm atunci când le tes­tăm. Și chiar dacă pen­tru mine tra­seul ăsta a fost un alt fel de test, unul de an­du­ranță și re­zis­tență la efort sus­ți­nut, chiar dacă cred că am tre­cut acest test cu notă mare, tura asta pe munte n‑o să mi‑o amin­tesc pen­tru suc­ce­sul per­so­nal. Tura asta a apar­ți­nut pri­e­te­ni­lor mei care s‑au de­pă­șit pe ei în­șiși, care și-au atins li­mi­tele și au de­cis să treacă din­colo de ele. Mă în­clin în fața efor­tu­lui și cu­ra­ju­lui lor și le spun — deși sper că deja știu — că sunt fe­ri­cit că am fost și ne­greșit vom mai fi îm­pre­ună pe munți.

 


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.