De ceva vreme mă tot rodea curiozitatea despre munții Vrancei și despre sălbăticia lor de care auzisem din poveștile altora. Nici hărțile montane nu prea arată cine știe ce trasee prin zonă, iar vorba umblă că și alea care sunt cunoscute nu prea mai au marcaje proaspete, deci riscul de rătăcire e destul de mare. Când zici Vrancea, zici Focșani și te gândești să pornești de acolo, dar distanțele până la culmile înalte sunt mari, iar drumurile de apropiere sunt puține și nu foarte bune. Și cum mă tot învârteam pe hartă, căutând o modalitate mai facilă de a ajunge în acești munți, mi-am adus aminte că vârfurile cele mai înalte — Lăcăuți și Goru — sunt de fapt mai aproape de Covasna. Ce-ar fi dacă aș aborda munții Vrancei dinspre Comandău? Și uite așa, împreună cu prietenul meu Dragoș, am pornit să aflăm cum se vede lumea de pe vârfurile vrâncene.
Din Comandău se merge pe drumul forestier către poiana Benedek, apoi mai departe și exact unde Bâsca Mică se unește cu drumul, faceți stânga la deal, urcând în susul văii. Pe undeva pe aproape de obîrșia văii Bâsca Mică am tras pe dreapta și am apucat‑o la deal, Mai întâi pe un drum forestier, apoi am urcat în potecă și am regăsit marcajul cu bandă roșie care duce la Lăcăuți.
Ce nu v‑am spus e că înainte de a pleca din București, cam cu o zi-două mai devreme, amicul Dragoș mă sună și-mi spune că știe din “surse sigure” (adică de la un coleg) că prin Vrancea e plin de urși și toți sunt cam nervoși și nevricoși. Eu l‑am liniștit că nu cred să fie probleme speciale, că n‑am auzit de așa ceva, dar un firicel de îndoială mi‑a strecurat totuși în minte. L‑am contactat pe Mihai Pop, care exact de urșii din zona aceea se ocupă în viața de zi cu zi și el mi‑a confirmat bănuielile: nu sunt motive de îngrijorare suplimentară, mai mari decât ar fi în orice altă zonă sau perioadă din an. La final de august urșii coboară spre vale, către livezi, ca să prindă poamele pârguite, pentru că zmeura și afinele sunt deja trecute.
Dar diavolul și‑a băgat totuși coada. Mi-oi fi zis Mihai că nu‑i problemă, dar eu îl tot auzeam în mintea mea pe Dragoș cu vocea lui îngrijorată. Drept pentru care am tras o căutare scurtă pe net și am găsit de unde să iau un spray iritant pentru animale. Cu așa dotare te simți mult mai curajos. 🙂
Munții Vrancei sunt cu adevărat sălbatici. Urșii însă nu sunt mai mulți sau mai agresivi — noi n‑am văzut nici unul, poate și pentru că Dragoș a strigat la fiecare minut cât îl țineau plămânii “ursuuuleeee!”, completând gălăgia cu o mini-boxă portabilă care a cântat aproape tot drumul. Am mai dat, ce‑i drept, de niște urme de urs, din alea care rămân în urma digestiei, iar unele erau destul de recente, însă moș Martin a fost sfios și nu ni s‑a arătat. Mai greu ne‑a fost cu câinele de la stația meteo de pe Lăcăuți, care ne‑a suit pe o masă de lemn și a fost cu greu potolit și pus la loc în lanț de meteorolog. De unde se vede că uneori ursul e mai puțin periculos decât prietenul omului, câinele.
În rest, pustietate. Rar am întâlnit picior de om. Erau unii pe o muchie de deal cu un 4x4 care veniseră să bea bere la munte, vreo doi cu ATV-uri la Lăcăuți și un rătăcit singuratic care cobora de pe Goru când noi urcam. De pe vârful Goru am putut vedea întinderea de munți mai mici, dar la fel de sălbatici — ori poate chiar și mai și — care ni se înfățișa spre est și nord. Un tărâm în care pare că lesne te poți pierde dacă nu știi potecile locurilor.
Din valea Bâscăi Mici (locul se numește La Vagoane, cică) se merge fără marcaj pentru câțiva kilometri pe un drum forestier care la un moment dat se închide. De fapt marcajul cu bandă roșie e undeva pe culmea din stânga și urcă ușor spre fundul văii pe care e și drumul forestier. Se urcă apoi din vale pe muchie (noi am ales‑o pe cea din dreapta pentru că oricum se unea cu cea din stânga la capătul văii) și înaintând spre cumpăna apelor se găsește traseul cu bandă roșie care duce până la vârful Lăcăuți.
Între vârful Lăcăuți și vârful Goru există (teoretic) un traseu marcat cu cruce albastră, dar sunt porțiuni unde se cam pierde și singurul reper este unul bazat pe experiența de montaniard. Între cele două vârfuri există o șa adâncă (șaua Goru), deci trebuie mers pe muchia muntelui. Dacă nu mă înșel pe muchie trece și limita dintre Vrancea și Buzău, deci ar trebui să vedeți și limitele de ocol silvic (benzi verticale duble). La un moment dat se ajunge la fosta stână Goru care acum e cam părăginită, dar poate oferi un adăpost rezonabil chiar și pentru o noapte (e o mică vatră unde se poate face un foc și câteva locuri acoperite unde se poate dormi). Apoi traseul continuă și face spre stânga ca să urce pe vârful Goru. Trebuie atenție pentru că crucea albastră urcă pe vârf, apoi continuă (nu știu către ce punct) și se poate să ratați punctul de ascensiune. Dacă vă uitați cu atenție spre stânga veți realiza când trebuie să cotiți și să urcați.
La întoarcere se coboară de pe vârful Goru, se face drumul înapoi spre Lăcăuți, dar pe la 1/3 din drum se desprinde un drum de TAF către vale, în stânga. Se coboară pe el până la drumul forestier de vale și apoi se continuă până la afluența cu Bâsca Mică.
Lasă un comentariu