/ Munții Vrancei / România

De ceva vreme mă tot rodea curi­oz­i­tatea despre munții Vran­cei și despre săl­băti­cia lor de care auzisem din poveștile altora. Nici hărțile mon­tane nu prea arată cine știe ce trasee prin zonă, iar vorba umblă că și alea care sunt cunos­cute nu prea mai au mar­caje proaspete, deci riscul de rătă­cire e destul de mare. Când zici Vrancea, zici Focșani și te gân­dești să pornești de acolo, dar dis­tanțele până la cul­mile înalte sunt mari, iar dru­murile de apropiere sunt puține și nu foarte bune. Și cum mă tot învârteam pe hartă, căutând o modal­i­tate mai facilă de a ajunge în acești munți, mi-am adus aminte că vâr­furile cele mai înalte — Lăcăuți și Goru — sunt de fapt mai aproape de Cov­asna. Ce-ar fi dacă aș aborda munții Vran­cei din­spre Comandău? Și uite așa, împre­ună cu pri­etenul meu Dragoș, am por­nit să aflăm cum se vede lumea de pe vâr­furile vrâncene.

Din Comandău se merge pe dru­mul forestier către poiana Benedek, apoi mai departe și exact unde Bâsca Mică se unește cu dru­mul, faceți stânga la deal, urcând în susul văii. Pe undeva pe aproape de obîrșia văii Bâsca Mică am tras pe dreapta și am apucat‑o la deal, Mai întâi pe un drum forestier, apoi am urcat în potecă și am regăsit mar­ca­jul cu bandă roșie care duce la Lăcăuți.

Ce nu v‑am spus e că înainte de a pleca din București, cam cu o zi-două mai devreme, amicul Dragoș mă sună și-mi spune că știe din "surse sig­ure" (adică de la un coleg) că prin Vrancea e plin de urși și toți sunt cam ner­voși și nevri­coși. Eu l‑am lin­iștit că nu cred să fie prob­leme spe­ciale, că n‑am auzit de așa ceva, dar un firi­cel de îndoială mi‑a stre­cu­rat totuși în minte. L‑am con­tac­tat pe Mihai Pop, care exact de urșii din zona aceea se ocupă în viața de zi cu zi și el mi‑a con­fir­mat bănuielile: nu sunt motive de îngri­jo­rare supli­men­tară, mai mari decât ar fi în orice altă zonă sau perioadă din an. La final de august urșii coboară spre vale, către livezi, ca să prindă poamele pâr­guite, pen­tru că zmeura și afinele sunt deja tre­cute.

Dar diavolul și‑a băgat totuși coada. Mi-oi fi zis Mihai că nu‑i prob­lemă, dar eu îl tot auzeam în mintea mea pe Dragoș cu vocea lui îngri­jo­rată. Drept pen­tru care am tras o căutare scurtă pe net și am găsit de unde să iau un spray iri­tant pen­tru ani­male. Cu așa dotare te simți mult mai cura­jos. 🙂

Munții Vran­cei sunt cu ade­vărat săl­batici. Urșii însă nu sunt mai mulți sau mai agre­sivi — noi n‑am văzut nici unul, poate și pen­tru că Dragoș a stri­gat la fiecare minut cât îl țineau plămânii "ursu­u­uleeee!", com­pletând gălă­gia cu o mini-boxă porta­bilă care a cân­tat aproape tot dru­mul. Am mai dat, ce‑i drept, de niște urme de urs, din alea care rămân în urma digestiei, iar unele erau destul de recente, însă moș Mar­tin a fost sfios și nu ni s‑a ară­tat. Mai greu ne‑a fost cu câinele de la stația meteo de pe Lăcăuți, care ne‑a suit pe o masă de lemn și a fost cu greu potolit și pus la loc în lanț de mete­o­rolog. De unde se vede că une­ori ursul e mai puțin per­icu­los decât pri­etenul omu­lui, câinele. 

În rest, pusti­etate. Rar am întâl­nit picior de om. Erau unii pe o muchie de deal cu un 4x4 care venis­eră să bea bere la munte, vreo doi cu ATV-uri la Lăcăuți și un rătăcit sin­gu­ratic care cob­ora de pe Goru când noi urcam. De pe vâr­ful Goru am putut vedea întin­derea de munți mai mici, dar la fel de săl­batici — ori poate chiar și mai și — care ni se înfățișa spre est și nord. Un tărâm în care pare că lesne te poți pierde dacă nu știi pote­cile locurilor.


Date tehnice:   

Din valea Bâscăi Mici (locul se numește La Vagoane, cică) se merge fără mar­caj pen­tru câțiva kilo­metri pe un drum forestier care la un moment dat se închide. De fapt mar­ca­jul cu bandă roșie e undeva pe cul­mea din stânga și urcă ușor spre fun­dul văii pe care e și dru­mul forestier. Se urcă apoi din vale pe muchie (noi am ales‑o pe cea din dreapta pen­tru că oricum se unea cu cea din stânga la capă­tul văii) și înain­tând spre cumpăna apelor se găsește traseul cu bandă roșie care duce până la vâr­ful Lăcăuți.

 Între vâr­ful Lăcăuți și vâr­ful Goru există (teo­retic) un traseu mar­cat cu cruce albas­tră, dar sunt porți­uni unde se cam pierde și sin­gu­rul reper este unul bazat pe expe­riența de mon­ta­niard. Între cele două vâr­furi există o șa adâncă (șaua Goru), deci tre­buie mers pe muchia muntelui. Dacă nu mă înșel pe muchie trece și limita din­tre Vrancea și Buzău, deci ar tre­bui să vedeți și lim­itele de ocol sil­vic (benzi ver­ti­cale duble). La un moment dat se ajunge la fosta stână Goru care acum e cam părăginită, dar poate oferi un adă­post rezon­abil chiar și pen­tru o noapte (e o mică vatră unde se poate face un foc și câteva locuri acoperite unde se poate dormi). Apoi traseul con­tinuă și face spre stânga ca să urce pe vâr­ful Goru. Tre­buie atenție pen­tru că crucea albas­tră urcă pe vârf, apoi con­tinuă (nu știu către ce punct) și se poate să ratați punc­tul de ascen­si­une. Dacă vă uitați cu atenție spre stânga veți real­iza când tre­buie să cotiți și să urcați.

 La întoarcere se coboară de pe vâr­ful Goru, se face dru­mul înapoi spre Lăcăuți, dar pe la 13 din drum se desprinde un drum de TAF către vale, în stânga. Se coboară pe el până la dru­mul forestier de vale și apoi se con­tinuă până la aflu­ența cu Bâsca Mică.

Descarcă track KML


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu