/ Munții Vrancei / România

De ceva vreme mă tot ro­dea cu­ri­o­zi­ta­tea des­pre mun­ții Vran­cei și des­pre săl­bă­ti­cia lor de care au­zi­sem din po­veș­tile al­tora. Nici hăr­țile montane nu prea arată cine știe ce tra­see prin zonă, iar vorba um­blă că și alea care sunt cu­nos­cute nu prea mai au mar­caje proas­pete, deci ris­cul de ră­tă­cire e des­tul de mare. Când zici Vran­cea, zici Fo­c­șani și te gân­dești să por­nești de acolo, dar dis­tan­țele până la cul­mile îna­lte sunt mari, iar dru­mu­rile de apro­pi­ere sunt pu­ține și nu foarte bune. Și cum mă tot în­vâr­team pe hartă, că­u­tând o mo­da­li­tate mai fa­cilă de a ajunge în acești munți, mi-am adus aminte că vâr­fu­rile cele mai îna­lte — Lă­că­uți și Goru — sunt de fapt mai aproape de Co­va­sna. Ce-ar fi dacă aș aborda mun­ții Vran­cei din­spre Co­man­dău? Și uite așa, îm­pre­ună cu pri­e­te­nul meu Dra­goș, am por­nit să aflăm cum se vede lu­mea de pe vâr­fu­rile vrân­cene.

Din Co­man­dău se merge pe dru­mul fo­res­tier că­tre po­iana Be­ne­dek, apoi mai de­parte și exact unde Bâsca Mică se unește cu dru­mul, fa­ceți stânga la deal, ur­când în su­sul văii. Pe un­deva pe aproape de obîr­șia văii Bâsca Mică am tras pe dreapta și am apucat‑o la deal, Mai în­tâi pe un drum fo­res­tier, apoi am ur­cat în po­tecă și am re­gă­sit mar­ca­jul cu bandă ro­șie care duce la Lă­că­uți.

Ce nu v‑am spus e că îna­inte de a pleca din Bu­cu­rești, cam cu o zi-două mai de­vreme, ami­cul Dra­goș mă sună și-mi spune că știe din “surse si­gure” (adică de la un co­leg) că prin Vran­cea e plin de urși și toți sunt cam ner­voși și ne­vri­coși. Eu l‑am li­niș­tit că nu cred să fie pro­bleme spe­ci­ale, că n‑am au­zit de așa ceva, dar un fi­ri­cel de în­do­ială mi‑a stre­cu­rat to­tuși în minte. L‑am con­tac­tat pe Mi­hai Pop, care exact de ur­șii din zona aceea se ocupă în viața de zi cu zi și el mi‑a con­fir­mat bă­nu­ie­lile: nu sunt mo­tive de în­gri­jo­rare su­pli­men­tară, mai mari de­cât ar fi în orice altă zonă sau pe­ri­oadă din an. La fi­nal de au­gust ur­șii co­bo­ară spre vale, că­tre li­vezi, ca să prindă poa­mele pâr­gu­ite, pen­tru că zme­ura și afi­nele sunt deja tre­cute.

Dar di­a­vo­lul și‑a bă­gat to­tuși coada. Mi-oi fi zis Mi­hai că nu‑i pro­blemă, dar eu îl tot au­zeam în min­tea mea pe Dra­goș cu vo­cea lui în­gri­jo­rată. Drept pen­tru care am tras o că­u­tare scurtă pe net și am gă­sit de unde să iau un spray iri­tant pen­tru ani­male. Cu așa do­tare te simți mult mai cu­ra­jos. 🙂

Mun­ții Vran­cei sunt cu ade­vă­rat săl­ba­tici. Ur­șii însă nu sunt mai mulți sau mai agre­sivi — noi n‑am vă­zut nici unul, poate și pen­tru că Dra­goș a stri­gat la fi­e­care mi­nut cât îl ți­neau plămâ­nii “ur­suuu­le­eee!”, com­ple­tând gă­lă­gia cu o mini-boxă por­ta­bilă care a cân­tat aproape tot dru­mul. Am mai dat, ce‑i drept, de niște urme de urs, din alea care rămân în urma di­ges­tiei, iar unele erau des­tul de re­cente, însă moș Mar­tin a fost sfios și nu ni s‑a ară­tat. Mai greu ne‑a fost cu câi­nele de la sta­ția me­teo de pe Lă­că­uți, care ne‑a suit pe o masă de lemn și a fost cu greu po­to­lit și pus la loc în lanț de me­te­o­ro­log. De unde se vede că une­ori ur­sul e mai pu­țin pe­ri­cu­los de­cât pri­e­te­nul omu­lui, câi­nele. 

În rest, pus­ti­e­tate. Rar am în­tâl­nit pi­cior de om. Erau unii pe o mu­chie de deal cu un 4x4 care ve­ni­seră să bea bere la munte, vreo doi cu ATV-uri la Lă­că­uți și un ră­tă­cit sin­gu­ra­tic care co­bora de pe Goru când noi ur­cam. De pe vâr­ful Goru am pu­tut ve­dea în­tin­de­rea de munți mai mici, dar la fel de săl­ba­tici — ori poate chiar și mai și — care ni se în­fă­țișa spre est și nord. Un tă­râm în care pare că lesne te poți pierde dacă nu știi po­te­cile lo­cu­ri­lor.


Date tehnice:   

Din va­lea Bâs­căi Mici (lo­cul se nu­mește La Va­goane, cică) se merge fără mar­caj pen­tru câ­țiva ki­lo­me­tri pe un drum fo­res­tier care la un mo­ment dat se în­chide. De fapt mar­ca­jul cu bandă ro­șie e un­deva pe cul­mea din stânga și urcă ușor spre fun­dul văii pe care e și dru­mul fo­res­tier. Se urcă apoi din vale pe mu­chie (noi am ales‑o pe cea din dreapta pen­tru că ori­cum se unea cu cea din stânga la ca­pă­tul văii) și îna­in­tând spre cum­păna ape­lor se gă­sește tra­seul cu bandă ro­șie care duce până la vâr­ful Lă­că­uți.

 În­tre vâr­ful Lă­că­uți și vâr­ful Goru există (te­o­re­tic) un tra­seu mar­cat cu cruce al­bas­tră, dar sunt por­țiuni unde se cam pierde și sin­gu­rul re­per este unul ba­zat pe ex­pe­riența de monta­ni­ard. În­tre cele două vâr­furi există o șa adâncă (șaua Goru), deci tre­buie mers pe mu­chia mun­te­lui. Dacă nu mă în­șel pe mu­chie trece și li­mita din­tre Vran­cea și Bu­zău, deci ar tre­bui să ve­deți și li­mi­tele de ocol sil­vic (benzi ver­ti­cale duble). La un mo­ment dat se ajunge la fosta stână Goru care acum e cam pă­ră­gi­nită, dar poate oferi un adă­post re­zo­na­bil chiar și pen­tru o noapte (e o mică va­tră unde se poate face un foc și câ­teva lo­curi aco­pe­rite unde se poate dormi). Apoi tra­seul con­ti­nuă și face spre stânga ca să urce pe vâr­ful Goru. Tre­buie aten­ție pen­tru că cru­cea al­bas­tră urcă pe vârf, apoi con­ti­nuă (nu știu că­tre ce punct) și se poate să ra­tați punc­tul de as­cen­siune. Dacă vă ui­tați cu aten­ție spre stânga veți re­a­liza când tre­buie să co­tiți și să ur­cați.

 La în­toar­cere se co­bo­ară de pe vâr­ful Goru, se face dru­mul îna­poi spre Lă­că­uți, dar pe la 1/3 din drum se des­prinde un drum de TAF că­tre vale, în stânga. Se co­bo­ară pe el până la dru­mul fo­res­tier de vale și apoi se con­ti­nuă până la aflu­ența cu Bâsca Mică.

Des­carcă track KML


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.