/ Munții Șureanu / România

Pe lista munților unde încă nu căl­casem se afla și Șure­anu. Alti­tu­dinile vâr­furilor de peste 2200 m făceau foarte atrac­tivă ideea unei drumeții pe creastă și ocazia per­fectă s‑a ivit la sfârșit de iulie când o gașcă mai mare de pri­eteni am hotărât că e vre­mea să aflăm care‑i tre­aba cu munții ăștia. Dru­mul până acolo din București nu e chiar scurt, așa că am ple­cat din timp ca să ajungem la Poarta Raiu­lui înainte de întuneric, dar trafi­cul nu ne‑a fost chiar favor­a­bil și ne‑a prins puțin seara pe drum. Răs­plata a fost însă o cabană care era mai degrabă hotel (se numește la fel ca locul, Poarta Raiu­lui) cu mân­care bună și per­sonal ospi­tal­ier, așa că ne-am remon­tat rapid moralul.

Dimineață am urcat cu mașina până la baza dome­ni­u­lui schi­a­bil — acolo de unde por­nesc telescaunele — și am apu­cat voinicește la deal spre vâr­ful Șure­anu. Pe drum am mai dat de alte con­strucții cu scop tur­is­tic și ne-am între­bat de ce nu sunt exploatate decât în sezonul de schi. Priv­eliștea e min­unată de sus, acce­si­bil­i­tatea e rel­a­tiv bună, poate doar dru­mul din Transalpina până la Poarta Raiu­lui ar tre­bui nițel îndrep­tat pe ici, pe colo. Munții Șure­anu au o creastă domoală, cu șei nu foarte adânci și pășuni largi. Doar ceața poate pune prob­leme de ori­entare, căci în rest vezi totul ca‑n palmă, n‑ai cum să te rătăcești nici dacă te stră­dui.

De pe vâr­ful Șure­anu am admi­rat lacul de dedesubt și cul­mile ce cob­o­rau ușor spre Tran­sil­va­nia. Apoi am por­nit peste cur­mă­tura Șure­anu către Vâr­ful lui Pătru care e cel mai înalt din masiv. Nimic spe­cial de povestit, doar căl­dura une­ori sufo­cantă și stânile cu doar un câine pe lângă care am tre­cut. N‑or fi urși în Șure­anu? Mis­ter, nu ne-am putut explica absența dulăilor. De pe Vâr­ful lui Pătru e o panoramă foarte fru­moasă a lac­u­lui Oașa pen­tru care mer­ită bătut tot dru­mul.

La final am dat o tură și pe lacul Șure­anu care e cu ade­vărat fru­mos, agățat parcă sub ver­san­tul abrupt. Pădurea din jur se reflectă în apa lac­u­lui, dându‑i o culoare de smar­ald care creează o atmos­feră unică. Lume multă pe-acolo, dar nu e voie să se facă baie sau pic­ni­curi, așa că malul arată bine, rel­a­tiv con­ser­vat în starea sa nat­u­rală.

Am fi putut să mai con­tin­uăm pe creste spre vâr­furi secun­dare, dar ade­vărul e că munții Șure­anu nu sunt chiar așa de vari­ați ca peisaj. Ori­unde ai merge pe creastă vezi cam ace­leași împre­jurimi, ace­leași culmi care coboară domol, ace­leași pășuni întinse. Prob­a­bil că partea din­spre vest, către Sarmizege­tusa, e difer­ită, dar dis­tanțele sunt mari până acolo așa că am lăsat acele coclauri pe altă­dată.


Descarcă track KML


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu