După tura din Șteflești-Cindrel, împreună cu prietenul Alin ne-am încurajat să pornim din nou împreună la ceva ce, pe hârtie, părea mult mai greu decât de obicei: să traversăm pe bicicletă munții, de la Covasna la Buzău. Ce‑i drept am plănuit îndelung această tură ambițioasă, întrebându-mă mereu dacă nu cumva e prea dificil pentru experiența noastră nu foarte bogată de mountain biking, dacă efortul nu e prea mare pentru cineva cu o condiție fizică medie, dacă drumul nu s‑o fi înfundând pe cine știe ce coclauri imposibil de străbătut. Acum, când am aflat răspunsul la toate aceste întrebări, mă bucur că am avut perseverența de a porni la drum.
Logistica premergătoare nu a fost tocmai simplă pentru că trebuia cumva să ajungem la Covasna cu bicicletele, iar minunatul nostru CFR a desființat transportul de biciclete în tren. Motivele se pare că au fost reclamațiile repetate ale călătorilor la protecția consumatorului despre bicicletele care blocau accesul în tren. Ceea ce probabil era absolut întemeiat căci nu existau vagoane sau măcar compartimente speciale pentru acest tip de bagaj, așa că depozitarea se făcea în spațiile pe unde oamenii ar fi trebuit să circule. Noroc că Regio Călători, ca o companie privată ce se respectă, are asemenea facilități pe mai toate trenurile sale. Nici ei nu prea au spații speciale de biciclete, dar probabil că lumea nu reclamă decât companiile de stat. 😆
Deci cu un tren Regio Călători am ajuns la Brașov și cu un altul, la fel de Regio Călători, am reușit să răzbim până la Covasna, ceea ce a fost un pic de miracol judecând după felul în care se opintea locomotiva veche de un secol. Am încălecat bicicletele și după ce am degustat niște apă minerală feruginoasă și ușor sulfuroasă la aducțiunea din parcul orașului, ne-am apucat de pedalat la deal, spre Comandău. O vreme treaba a mers bine, după care pantele susținute ne-au cam dat jos din șa de câteva ori. Dar pot să raportez cu mândrie proletară că am reușit totuși să parcurgem cei 25 de kilometri în cam două ceasuri și jumătate, ceea ce nu e deloc rău.
După o bere Harghita rece și binemeritată, o conversație spumoasă cu un bețivan local care rupea binișor românește și vreo zece minute de bâjbâială prin Comandău căutând vila Eden, ne-am găsit în fața unei case cu un aspect ușor părăsit și cu ușile încuiate. Noroc că aveam numărul de telefon al proprietarului, am sunat și în cinci minute a sosit o tanti de prin partea locului care ne‑a poftit înăuntru. Vila nu mai fusese locuită de prin februarie, era rece în interior și cu un aspect ușor prăduit, dar pentru ce aveam noi nevoie era ok. Cândva cunoscuse și vremuri mai bune, căci în curte se vedeau un restaurant demult închis și urmele unei terase. Am aflat că putem mânca la tanti Katinka, la un panzio din apropiere, probabil singurul restaurant din localitate, unde am mâncat o cină cu specific local: ceafă de porc de la Carrefour cu cartofi prăjiți de la Metro și bere de la Heineken. Globalizarea lovește nemilos chiar și la Comandău.
Dimineață am luat micul dejun tot la tanti Katinka (ați ghicit, unt în capsule și miere în pliculețe de plastic, poate doar ouăle să fi fost de prin partea locului) și am suit în șa pentru partea cea mai aventuroasă a turei noastre. Începutul a fost încurajator, fără urcușuri prea dificile și cu un drum forestier neașteptat de bine întreținut, ceea ce ne‑a ridicat moralul. Am pedalat așa preț de vreo 30 de kilometri, cu mici pauze, fără să ne bucurăm de prea mult peisaj pentru că e un drum de coastă prin pădure, care urmează cursul apei. Vă rog să rețineți acest aspect, da?
Ici și colo am mai avut câteva reprize urcuș, apoi una mai consistentă care ne‑a dat jos din șa pentru vreo jumătate de ceas sau mai bine, pentru ca la un moment dat să dăm peste o alunecare masivă de teren care blocase complet drumul. Erau utilaje și părea că se lucrează, doar că fiind sâmbătă nu se prea vedea picior de om. Am descoperit că totuși se crease un drum de șantier care trecea pe partea opusă a văii unde drumul continua. Lătrați de niște câini am dat de un vagon de muncitori unde un nene burtos și despuiat până la brâu care ne‑a lămurit că imediat va fi un pod și vom trece la loc pe versantul celălalt ca să ne continuăm traseul. Apoi am mers cam tot la vale, pedalând cu ceva mai mult spor până când am ajuns la asfalt, la Varlaam. Am respirat adânc, partea grea trecuse. Adică pericolul de a rămâne blocați pe undeva, prin pustietate, pe unde mâna omului n‑a pus niciodată piciorul. 😆
Dar eram doar la jumătatea distanței față de următorul popas, la Cislău, adică parcursesem cam 50 din cei aproape 100 de kilometri. Pedalatul pe asfalt e clar mai ușor, mai puțin partea cu mașinile care trec pe lângă tine, uneori periculos de aproape. Și mai puțin soarele năucitor de amiază care scoate zeama din tine. Recunosc că ultimii zece kilometri au fost un fel de tortură, mi se părea că nu mai ajungem la destinație, că drumul se lungește ca atunci când tragi de o gumă de mestecat. Motelul 2D nu era în Cislău, ci dincolo de Cislău, dar era, ne aștepta cu o cameră rezonabilă și un duș funcțional. După cină și hidratare cu un șpriț lumea părea din nou frumoasă. Nici nunta din restaurant nu ne‑a stricat buna dispoziție, mai ales că la cât de obosit eram nici n‑am auzit gălăgia.
Ultima zi a fost oarecum fără istorie: 50 de kilometri până în gara Buzău, pe asfalt, prin trafic și căldură. Mai mult anduranță decât plăcerea pedalatului. Am ajuns la timp pentru trenul Transferoviar de București care ne‑a întors la casele noastre, prăfuiți, transpirați și obosiți, dar bucuroși și mândri că am izbutit să ne mai depășim o limită. Data viitoare o să încercăm ceva și mai îndrăzneț. Sper. Cred. Probabil. Mai vedem. Vorbim atunci… 😆
Poze mai puține pentru că pe bicicletă nu prea poți manevra aparate foto sau telefoane. Plus că drumul a fost mult prin pădure (v‑am zis să fiți atenți la asta!) deci ce naiba să fotografiezi? Așa că astea sunt toate. Nu mai cereți că n‑avem.
Detalii pe Bikemap.net
3:09
Interesant … Nu ai incercat să iei legătura cu personalul silvic din zona ? (Ocolul Silvic Comandau a excelat mereu in întreținerea drumurilor forestiere )
14:09
Nu, ce să le fi spus? Că vin să mă dau cu bicicleta? Nu i‑ar fi impresionat prea tare… A, dacă eram încă membru în CA probabil veneau cu alai, mergeam cu girofaru’ în față 🙂 Prefer anonimatul, e mai reconfortant să fii nimeni și să-ți vezi de treaba ta.