Către Frontera, prin Segarcea

/ Vinuri / Chile / Oltenia / România

- Ce-ai lua cu tine, dacă s‑ar pune prob­lema
Să faci zil­nic naveta între rai şi iad, ca să ţii nişte cur­suri?
— O carte, o sti­clă cu vin şi‑o femeie, Doamne, dacă nu-ţi cer prea mult.
— Ceri prea mult, îţi tăiem femeia, te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri şi n‑ai avea timp să-ţi pregăteşti cur­sul.
— Te implor, taie-mi cartea, o scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sti­clă de vin şi‑o femeie. Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
— Ceri prea mult. Ce-ai dori să iei cu tine, dacă s‑ar pune prob­lema
Să faci zil­nic naveta între rai şi iad, ca să ţii nişte cur­suri?
— O sti­clă de vin şi‑o femeie, dacă nu cer prea mult.
— Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
— Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană? Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n‑aş mai putea să-mi pregătesc cur­sul, inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi, poate chiar veşnicii, lăsându-mi-se timp pen­tru uitare.
— Ce-ai dori să iei cu tine, dacă s‑ar pune prob­lema
Să faci zil­nic naveta între rai şi iad, ca să ţii nişte cur­suri?
— O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
— Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
— Atunci taie-mi mai bine cur­surile, taie-mi iadul şi raiul, ori totul, ori nimic.
Aş face dru­mul din­tre rai şi iad dege­aba.
Cum să‑i sperii şi să‑i înfricoşez pe păcă­toşii din iad,
Dacă n‑am femeia, mate­r­ial didac­tic, să le‑o arăt?
Cum să‑i înalţ pe drepţii din rai, dacă n‑am cartea să le‑o tălmăcesc?
Cum să suport eu dru­mul şi difer­enţele de tem­per­atură, lumi­noz­i­tate şi pre­siune
Din­tre rai şi iad, dacă n‑am vinul să-mi dea curaj?

Marin Sorescu – Dacă nu cer prea mult

M‑am încu­ra­jat zilele tre­cute să urmez sfatul lui Vali C. – un pri­eten – şi am cumpărat o sti­clă de vin chil­ian. Se cheamă Fron­tera. Prob­a­bil că o urmă de naţion­al­ism m‑a mânat de la spate să iau şi un vin româ­nesc. Aşa că, pe lângă Fron­tera – care e un Sauvi­gnon Blanc – am luat ace­laşi soi de la Segarcea (Dome­niul Coroanei). Ajuns acasă le-am pus la rece şi mi-am lăsat papilele gus­ta­tive să aştepte nerăb­dă­toare întâl­nirea cu aceste vin­uri.

Vinul chil­ian a fost o sur­priză foarte plă­cută. Pe etichetă se spunea despre car­ac­terul lui fruc­tuos – ei bine, aşa e! simţi fructe mişunând prin el, bântuindu‑l dis­cret, fără ca vre­unul să iasă stri­dent în evi­denţă. Vali C. spunea că are un uşor gust de socată – eu unul nu aş spune asta cu tărie, deşi undeva, departe, am simţit un par­fum de floare de soc. Un vin min­unat, căruia într-adevăr nu‑i mai tre­buie abso­lut nimic pen­tru a te des­făta. Îţi menţine trează atenţia, fără să te cicălească, lăsându-te să desluşeşti mereu altă nuanţă de gust, care ime­diat parcă dis­pare pen­tru a face loc alteia într‑o armonie per­fectă cu cele dinain­tea sa. După primul pahar, renunţi să cat­a­loghezi şi să clasi­fici, te aban­donezi acor­du­lui de sen­za­ţii şi înţelegi că une­ori tre­buie pur şi sim­plu să trăieşti şi să curgi împre­ună cu tim­pul.

Sauvignon-ul de Segarcea a tre­buit să răspundă aces­tei provocări. A făcut‑o, demn, fără fasoanele unui vin pre­tenţios, departe de a încerca să mă impre­sioneze cu arome alam­bi­cate. A fost sim­plu şi direct, mai puţin aro­mat, dar sin­cer în abor­dare, etalându-şi gus­tul uşor aspri­cios într-un mod cam repezit, cum îi stă bine unui oltean. Un vin bun, sim­plu şi cin­stit – aşa l‑am simţit eu. Mireasma lui dis­cretă de vie olte­nească mi‑a amintit ver­surile unui alt oltean genial, de aceea am început cu ele. Poate că totuşi te poţi spri­jini de umbra unui ciu­line, dacă eşti în mar­ginea viei, la Segarcea.

Si uite aşa, m‑am hotărât să mai încerc diverse vin­uri, după ceva doc­u­mentare ante­rioară, pen­tru că sunt atâtea comori de felul acesta în jurul nos­tru, doar că ne-am pier­dut dor­inţa de a le descoperi. Eu încă mai vreau să descopăr. Dacă nu cer prea mult…

P.S. – Nu uitaţi să potriv­iţi vinul cu mân­carea… alt­minteri veţi rata întâl­nirea cu par­adisul.

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Parcă eu am zis‑o pe asta cu spri­jini­tul de umbra unui ciu­line (iarta-mi aro­ganta de a‑mi insusi expre­sia, in orice caz ma regas­esc teri­bil in expre­sie). Stiu ca era un post despre oamenii de la munte, oamenii de la campie, eu am bagat cu astia de la campie, cu orizontul..Am cau­tat la pos­tul Geografia sufle­tu­lui nos­tru (http://sorin.sfirlogea.com/2009/08/07/geografia-sufletului-nostru), dar n‑am gasit. Poate e chiar comen­tar­iul la care face referire Geografia…Oricum, nu-mi vine sa cred ca e din 2009 si parca e ca ieri..

    • Sorin Sfirlogea

      Da, Alice, ție îți aparține expre­sia, iar aici făceam referire la ea. Uite aici locul unde ai folosit‑o. Au tre­cut patru ani de atunci, parcă era ieri, nu? 🙂

      • Alice

        Mulțumesc. Asta nu-mi place mie la bloguri, ”că sunt efemere”.Că trăi­esc sub acest para­dox: deși e arhiva ală­turi, mai nimeni nu o acce­sează, iar în ea sălășlui­esc lucruri val­oroase. Mi se pare un exer­cițiu bun, acela de a mai scoate la iveală câte un post din vechime, via Face­book. Îl vom lua de nou și ne vom bucura la fel ca prima oară, dacă nu mai mult. Pen­tru că noi, citi­torii mod­erni, nu ne mai acordăm tihna de a ne întoarce în tre­cut. Trăim sub epoca ime­diat­u­lui și acu­mu­lui. Oricum, felic­itări pen­tru longevi­tatea blogu­lui, pen­tru per­se­v­erență și pen­tru idei.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu