Se vorbește foarte mult despre bucătăria fusion în ultima vreme. E la modă. Și, ca orice este la modă, vine și trece, dar important este dacă lasă ceva în urmă. Și poate tocmai de aceea termenul de bucătărie fusion trebuie lămurit. Deci: ce este fusion?
Dacă ar fi să ne luăm după ceea ce vedem în multe restaurante bucureștene, bucătărie fusion înseamnă să combini în același meniu feluri de mâncare aparținând mai multor culturi gastronomice. Adică pizza, alături de un consome, alaturi de sushi. Evident, nu în aceeași farfurie, dar în același meniu. De‑a lungul unei singure mese te poți lăsa purtat într‑o călătorie gastronomică mai lungă sau mai scurtă, cu pericolele ei inerente – dacă opririle itinerariului ales sunt prea disonante între ele, ai putea avea de suferit ulterior. Dar, chiar dacă ai un stomac de fier și reziști la trecerile abrupte de la o bucătărie la alta, nu poți să te lauzi decât cu palmaresul gargantuesc de a fi îngrămădit în stomac mai multe culturi deodată. În mod similar există turiști care vizitează în grabă un loc celebru, neatenți la detalii, la nuanțe, la atmosferă, grăbiți doar să “bifeze” destinația respectivă pe panoplia lor de realizări personale – “săptămâna trecută am făcut și Parisul”.
O altă variantă pe care am observat‑o în restaurantele fusion, mai răspândită decât cea de mai sus, este combinarea în același fel, pe aceeași farfurie a două culturi. Pentru o astfel de întreprindere se cere măiestrie și imaginație, deși am observat că există deja rețete prefabricate de fusion, ceea ce îndepărtează lucrurile de esența ideii de fusion – vrei să fii surprins de o combinație inedită, care să-ți releve nuanțe noi ale unor gusturi cunoscute. Reușita acestui tip de fusion este fundamental dependentă de bucătar, care nu poate fi doar un simplu membru al breslei, ci un artist rafinat, capabil de inovație și dornic de experimente. Un astfel de restaurant îți oferă satisfacția ineditului, dar și garanția prospețimii, pentru că exclude prin definiție “semifabricatele” culinare, cele care sunt baza unui restaurant tip cantină. Bucătăria fusion nu este un lego alimentar.
În fine, al treilea tip este probabil cel mai subtil și, poate tocmai de aceea, mai rar întâlnit: reinterpretarea unor rețete locale prin aplicarea unor tehnici culinare împrumutate din alte gastronomii. E complicat, necesită nu doar pricepere în bucătărie, ci și cultură generală și o înțelegere temeinică atât a culturii locale, cât a celei din care împrumuți elemente. Nu e doar inovare, nu e doar experiment. Este rafinament. Este expresia finală a noțiunii de bucătărie fusion. Este jazz-ul gastronomiei.
Paradoxal, ca să poți înțelege cu adevărat subtilitățile unui meniu fusion, trebuie să ai o solidă cultură gastronomică a bucătăriilor tradiționale. Cum să sesisezi tușele arabe ale unei mâncări dacă nu ai încercat niciodată bucătăria libaneză sau ai experimentat‑o doar la un fast food? Cum să apreciezi notele toscane ale unui fel, dacă nu sesizezi diferența culinară dintre Florența și Napoli? E nevoie de educație gastronomică, de dorința de abandona hrănirea grăbită în favoarea gustului experimentat pe îndelete. E nevoie sa lași mâncarea să-ți hrănească și spiritul, nu doar trupul.
Bucătăria fusion își va fi atins scopul nobil nu atunci când te‑a surprins meteoric cu o combinație neașteptată sau șocantă, nici când ai admirat‑o dintr‑o perspectivă inovativă, ci atunci când ai luat‑o cu tine – voluntar sau nu – la plecarea din restaurant și ai dus‑o în bucătăria de acasă. Când ai înglobat‑o în viața ta de zi cu zi, însă nu prin repetarea unei aceleași rețete, ci prin îmbrățișarea unor noi tehnici culinare pe care le poți utiliza la rândul tău inovativ. Așa cred că trebuie să evolueze cultura gastronomică a unui popor. Subtil, rafinat, continuu.
Lasă un comentariu