Probabil că v‑am mai spus asta: vinul meu roșu preferat este Shiraz-ul. Sau Syrah, cum i se mai spune. Despre care tocmai am aflat că acolo unde își are originea, adică în Iran, este interzis – strugurii sunt exportați. Dar, pe sub mână, se mai găsește . Concluzia: nu poți să‑i reziști unui astfel de vin, nici măcar dacă primești pedeapsa Coranului…
În seara asta am concluzionat – am impresia că definitiv – că Shiraz-ul din emisfera sudică e cel mai bun. Am un pic de experiență în sensul ăsta, așa că mă aștept și la un dram de credibilitate. Am băut Shiraz spaniol – bunișor, dar cam fără buchet – Shiraz românesc – ceva mai aspru și mai nerafinat – Shiraz italian (în Abu Dhabi) – catifelat și mângăietor, însă parcă un pic artificial. Însă Shiraz cum e cel australian de la Yellow Tail am crezut că nu voi mai găsi: buchet plăcut, îmbietor înainte de sorbitură, echilibrat ca tărie și tanin, cu arome de fructe de pădure și cu un vag gust de lemn de stejar. După ce alunecă ușor peste papile, lasă un gust durabil de cireșe răscoapte.
Azi însă i‑am găsit contracandidatul: Shiraz de Nederburg, Africa de Sud. Din nou emisfera sudică. Mai puțin parfumat parcă, dar mai profund prin gustul de prună uscată, sub care simte un dulce-amar ciocolatiu. Pruna domină vreo jumătate de minut, apoi neașteptat revine ciocolata amară cu nuanțe de tanin de stejar. Ca să mă fac mai bine înțeles despre gustul de stejar: nu știu dacă ați avut ocazia să beți vin ținut în butoaie noi de stejar — la prima utilizare lemnul eliberează taninul propriu în alcool și, dacă vinul e alb, deranjează aromele proprii, iar dacă e roșu (sau negru) accentuează taninul strugurelui. Apoi, cu timpul, butoiul se rodează și își reduce influența asupra vinului. Shiraz-ul de Nederburg are niște tușe ca și cum ar fi ținut în butoaie noi de stejar, dar pentru că vinul e roșu, acest gust subtil și vag contribuie la experiența senzorială. Rezultatul e spectaculos. Incercați‑l.
Lasă un comentariu