Știu că nu‑i vreme de șpriț afară, dar metehnele mele devin la fel de bătrâne ca mine. Ce să fac? Iubesc șprițul, în pofida celor care spun că e un sacrilegiu să torni apă peste vin. Eu le răspund: depinde. Există vinuri făcute pentru șpriț și altele care nu se pretează decât la solitudine în pahar. Astăzi am descoperit unul din prima categorie.
Cu mulți ani în urmă, îmi plăceau vinurile vrâncene. Aveau o vioiciune plăcută, o aromă de fruct și o ușurință în a luneca pe limbă care mă încânta. Erau simple, nemofturoase, nefandosite, poate puțin necizelate, dar cu atât mai prietenoase. În ultimii ani nu le-am mai găsit oriunde le-am căutat. Nici în rafturile magazinelor, nici măcar în sticlele cu vin vândute la marginea drumului de localnicii Vrancei, nicăieri nu mai regăseam sentimentul acela de familiaritate al vinului moldovean. Toate păreau drese cu zahăr, ucise în sulfiți, aromate artificial. Eram trist — o podgorie dispăruse pentru mine.
De curând am aflat că mai este speranță. Am cumpărat o sticlă de Plăvaie de la Crama Gîrboiu și am avut revelația vinului pe care îl căutam de mult. Ușor, vioi, cu o aromă de măr peste care plutește un iz de tei, vinul ăsta e o încântare pentru iubitorii de șpriț. Când îl înviorezi și mai mult cu apa minerală, devine de‑a dreptul exuberant, răsplătindu-te cu prinosul său aromat care-ți explodează în cerul gurii. Nu‑i vorbă, bun e și simplu, dar v‑am spus: eu iubesc șprițul 😆 .
11:11
Zi-ne și unde l‑ai găsit, că nu cred că e chiar pe toate drumurile.
11:11
Ar trebui să se găsească… eu l‑am luat din supermarketul Ok din Otopeni.