Săp­tămâna tre­cută am ci­nat îm­pre­ună cu câ­țiva pri­e­teni pe care nu‑i vă­zu­sem de ceva vreme și am ales să mer­gem La cea­unu’ cră­pat. Nu mai tre­cu­sem pra­gul aces­tui res­ta­u­rant, deși ceva vag au­zi­sem des­pre el, cum că ar fi de bună ca­li­tate. Îna­inte de a ajunge acolo m‑am ui­tat pe in­ter­net după re­cen­zii care să mă pre­vină des­pre ce ar tre­bui să aleg, ce e me­mo­ra­bil. Am gă­sit des­tule men­țiuni la­u­da­tive, dar ni­mic foarte con­cret, ni­mic foarte spe­ci­fic. Așa că am in­trat pe ușa res­ta­u­ran­tu­lui îna­r­mat doar cu pro­pria curiozitate.

Am­pla­sa­men­tul de pe bu­le­var­dul Da­cia nr. 19 este unul care im­pune o anu­mită șta­chetă1. În zonă sunt câ­teva res­ta­u­rante de bună ca­li­tate, iar Cea­unu’ Cră­pat nu s‑a lă­sat mai pre­jos și te în­tâm­pină de la pri­mul pas înă­un­tru cu o at­mosferă cu ștaif. Sen­za­ția este de res­ta­u­rant cu ma­niere, într-un stil qu­asi-mi­ni­ma­list, în care li­ni­ile drepte și mu­chi­ile clare pre­do­mină vi­zual, fără să dea to­tuși sen­za­ția de vo­lume cu­biste. Pri­mul gând care mi‑a ve­nit a fost aso­ci­e­rea cu o notă de plată ușor pi­pe­rată, ceea ce în fi­nal n‑a fost de­parte de adevăr.

Am ur­cat la etaj, unde aveam re­zer­va­rea și at­mosfera a ră­mas ace­eași — nu e nici o di­fe­rență de de­sign in­te­rior. Era o dis­cre­panță pe care o sim­țeam, ceva nu se po­tri­vea, dar nu am pu­tut în­țe­lege exact ce până când nu ni s‑a adus mân­ca­rea pe fun­duri de lemn și nu au apă­rut lă­u­ta­rii lo­cu­lui. Abia atunci am re­a­li­zat că e ceva ce nu se po­tri­vește în­tre nu­mele res­ta­u­ran­tu­lui, de­sig­nul său in­te­rior, mân­ca­rea ser­vită și at­mosferă. E un fel de fu­sion ne­re­u­șit, pro­ba­bil pen­tru că nu există un ele­ment de le­gă­tură în­tre toate aceste as­pecte. Fun­dul de lemn nu se în­tâl­nește cu mo­bi­li­e­rul mo­dern, țo­iu­rile fra­pate pen­tru pă­lincă amin­tesc mai de­grabă de mof­turi ur­bane de­cât de tra­di­ții po­pu­lare, ves­ti­men­ta­ția per­so­na­lu­lui aduce cu o uni­formă de fast-food, me­niul e mai de­grabă ve­nit de pe gră­tar de­cât din ceaun, ta­ra­ful nu ri­mează cu ma­nie­rele ci­ta­dine ale locului.

Me­niul e re­la­tiv re­dus, ceea ce pen­tru mine e un semn de po­ten­ți­ală ca­li­tate — nu văd cum ai pu­tea găti la un stan­dard înalt atunci când ai în me­niu o sută de fe­luri de mân­care, ce nu pot fi ofe­rite de­cât prin pre­pa­ra­rea an­ti­ci­pată și con­ser­va­rea com­po­nen­te­lor, ur­mate de asam­bla­rea lor ca un fel de lego ali­men­tar îna­inte de a‑ți fi aduse în far­fu­rie. Mân­ca­rea a fost bună, cu o notă de au­ten­ti­ci­tate și cu un vi­zi­bil efort de a oferi ca­li­tate: câr­na­ții Q7 (altă dis­cre­panță ono­mas­tică :lol:) sunt un ghiu­dem in­te­re­sant și re­u­șit, mu­ră­tu­rile asor­tate sunt fă­cute în casă, pă­linca este pro­dusă în mod tra­di­țio­nal. Am apre­ciat cina, la fel cum și ei au apre­ciat nota de plată. Să zi­cem că am fost chit :)).

Me­niu
7,5
Ser­vi­cii
At­mosferă
Preț

Note:


  1. În­tre timp res­ta­u­ran­tul s‑a mu­tat pe strada Tho­mas Ma­sa­ryk []

Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.