Săptămâna care tocmai se încheie am încercat împreună cu colegii de birou serviciile de la Oliviera. Ideea ni s‑a părut tuturor interesantă, așa că plini de entuziasm am comandat mâncare de acolo. Ceea ce a urmat nu a fost exact conform cu așteptările noastre, ci mai degrabă invers. Dar mai bine să o luăm de la început.
Nu știu cum se întâmplă pe la voi, dar în cutia noastră de chibrituri, când vine vorba de comandat mâncare e un întreg tărăboi. Cineva zice să comandăm ceva chinezesc, alți doi zic că azi n‑au chef de chinezisme, mai bine de la turci, altul sare că el vrea libanez și altcuiva i se face poftă de mâncare italienească. Durează ceva până când ăla cu libanezu’ consimte la turcisme, ăia cu chinezismele îi conving pe turciți să-și comande niste gong-bao și ăla cu italienii zice pas, eu nu mai mănânc, las’ că-mi iau un sandwich de la automat. Când vine mâncarea e din nou lung prilej de vorbe și de ipoteze: orezul nu e chiar așa de bun, vezi mai bine luam de la turci, aiurea, niște pizza era de fapt treaba cea mai bună.
Toată povestea asta face parte din rutina zilnică a unui grup de oameni care lucrează împreună, așa că poate nu e chiar o tragedie până la urmă. Dar în timp se acumulează frustrări — bă, noi mâncăm numa’ ce vrei tu, ia mai mănâncă și tu ce vrem noi — sau fronde botoase — eu nu mai mănânc cu voi că voi comandați numa’ mâncare grasă! Când am dat peste site-ul de la Oliviera ne-am zis: genială idee, frate! Comandăm într-un singur loc, fiecare de la ce tip de bucătărie vrea și ni se aduce tuturor după pofta inimii. Gata cu discuțiile, trăim toți într‑o armonie!
Viața bate filmul, of course. Am comandat pe site, dar din motive de cookies și alte chestii nu am reușit să plasăm exact comanda pe care ne‑o doream. Am trecut la metoda telefonică și o doamnă amabilă ne‑a preluat dorințele spre îndeplinirea lor. Cam pe când ne felicitam pentru ideea de a folosi acest serviciu, a început coșmarul. Telefonul suna într-una, ca la informații Gara de Nord. Fiecare dintre firmele de catering de la care comandasem produse ne suna încă o dată, pentru confirmare. Am mai recitat o dată, pe specialități, meniurile dorite. Apoi au sunat curierii care le aduceau. Iar curierii au venit pe rând, la intervale aleatoare de timp, așa că toată ideea de a mânca împreună s‑a dus naibii.
A trecut apoi weekendul și — luni — cookie-urile au lovit din nou. Probabil că ceva bucăți din comanda noastră electronică au supraviețuit prin cotloanele internetului, pentru că luni am mai primit niște telefoane de la unele firme de catering care pretindeau că tocmai am plasat o comandă și trebuie s‑o confirmăm. Ne-am jurat că nu și am scăpat de livrarea nedorită.
Și nu pricep: dacă tot s‑au interpus între firmele de catering și noi, ce servicii ne propune Oliviera? Poate își fac doar o bază de date cu locurile de unde vin comenzi de mâncare? Că eu aș fi înțeles că fac ei consolidarea comenzii și o livrează. Altminteri n‑am rezolvat nimic, puteam și noi să facem șapte comenzi separate, pe care să le plătim separat. Si uite așa ne-am lecuit de făcut comenzi la ei. Ne întoarcem la obiceiurile noastre.
Bă, eu nu mai vreau chinezesc, m‑ați omorât cu chinezescu’ ăsta!
18:12
Niste paste proaspete cu legume ar fi mers de minune 🙂
20:12
Numai dacă le facem cu aparatul tău de paste, ca să ne demonstrezi că ești master of pasta. 😛
17:12
Exact, și la noi e fix aceeași problemă. Însă, pentru armonie, am ajuns la un compromis: joia e ziua reconcilierii, e zi de pizza. Îi zicem zi de pizza chiar când nu mâncăm pizza, căci măcar mâncăm din/în același loc.