Warning: Undefined variable $terms_list in /var/www/html/sorin/wp-content/themes/Traveler/single-gastroblog.php on line 6

Săp­tămâna care toc­mai se în­cheie am în­cer­cat îm­pre­ună cu co­le­gii de bi­rou ser­vi­ci­ile de la Oli­viera. Ideea ni s‑a pă­rut tu­tu­ror in­te­re­santă, așa că plini de en­tu­zi­asm am co­man­dat mân­care de acolo. Ceea ce a ur­mat nu a fost exact con­form cu aș­tep­tă­rile noas­tre, ci mai de­grabă in­vers. Dar mai bine să o luăm de la început.

Nu știu cum se în­tâm­plă pe la voi, dar în cu­tia noas­tră de chi­bri­turi, când vine vorba de co­man­dat mân­care e un în­treg tă­ră­boi. Ci­neva zice să co­man­dăm ceva chi­ne­zesc, alți doi zic că azi n‑au chef de chi­ne­zisme, mai bine de la turci, al­tul sare că el vrea li­ba­nez și alt­cuiva i se face poftă de mân­care ita­li­enească. Du­rează ceva până când ăla cu li­ba­nezu’ con­simte la tur­cisme, ăia cu chi­ne­zis­mele îi con­ving pe tur­ciți să-și co­mande niste gong-bao și ăla cu ita­li­enii zice pas, eu nu mai mă­nânc, las’ că-mi iau un san­dwich de la auto­mat. Când vine mân­ca­rea e din nou lung pri­lej de vorbe și de ipo­teze: ore­zul nu e chiar așa de bun, vezi mai bine luam de la turci, aiu­rea, niște pizza era de fapt treaba cea mai bună.

Toată po­ves­tea asta face parte din ru­tina zil­nică a unui grup de oa­meni care lu­crează îm­pre­ună, așa că poate nu e chiar o tra­ge­die până la urmă. Dar în timp se acu­mu­lează frus­trări — bă, noi mân­căm numa’ ce vrei tu, ia mai mă­nâncă și tu ce vrem noi — sau fronde bo­toase — eu nu mai mă­nânc cu voi că voi co­man­dați numa’ mân­care grasă! Când am dat peste site-ul de la Oli­viera ne-am zis: ge­ni­ală idee, frate! Co­man­dăm într-un sin­gur loc, fi­e­care de la ce tip de bu­că­tă­rie vrea și ni se aduce tu­tu­ror după pofta ini­mii. Gata cu dis­cu­ți­ile, trăim toți într‑o armonie!

Viața bate fil­mul, of co­urse. Am co­man­dat pe site, dar din mo­tive de co­o­kies și alte ches­tii nu am re­u­șit să pla­săm exact co­manda pe care ne‑o do­ream. Am tre­cut la me­toda te­le­fo­nică și o doamnă ama­bilă ne‑a pre­luat do­rin­țele spre în­de­pli­ni­rea lor. Cam pe când ne fe­li­ci­tam pen­tru ideea de a fo­losi acest ser­vi­ciu, a în­ce­put coș­ma­rul. Te­le­fo­nul suna într-una, ca la in­for­ma­ții Gara de Nord. Fi­e­care din­tre fir­mele de ca­te­ring de la care co­man­da­sem pro­duse ne suna încă o dată, pen­tru con­fir­mare. Am mai re­ci­tat o dată, pe spe­cia­li­tăți, me­niu­rile do­rite. Apoi au su­nat cu­ri­e­rii care le adu­ceau. Iar cu­ri­e­rii au ve­nit pe rând, la in­ter­vale alea­toare de timp, așa că toată ideea de a mânca îm­pre­ună s‑a dus naibii.

A tre­cut apoi we­e­ken­dul și — luni — co­o­kie-urile au lo­vit din nou. Pro­ba­bil că ceva bu­căți din co­manda noas­tră elec­tro­nică au su­pra­vie­țuit prin co­tloa­nele in­ter­ne­tu­lui, pen­tru că luni am mai pri­mit niște te­le­foane de la unele firme de ca­te­ring care pre­tin­deau că toc­mai am pla­sat o co­mandă și tre­buie s‑o con­fir­măm. Ne-am ju­rat că nu și am scă­pat de li­vra­rea nedorită.

Și nu pri­cep: dacă tot s‑au in­ter­pus în­tre fir­mele de ca­te­ring și noi, ce ser­vi­cii ne pro­pune Oli­viera? Poate își fac doar o bază de date cu lo­cu­rile de unde vin co­menzi de mân­care? Că eu aș fi în­țe­les că fac ei con­so­li­da­rea co­men­zii și o li­vrează. Alt­min­teri n‑am re­zol­vat ni­mic, pu­team și noi să fa­cem șapte co­menzi se­pa­rate, pe care să le plătim se­pa­rat. Si uite așa ne-am le­cuit de fă­cut co­menzi la ei. Ne în­toar­cem la obi­ce­iu­rile noastre.

Bă, eu nu mai vreau chi­ne­zesc, m‑ați omorât cu chi­ne­zescu’ ăsta!

Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Florian

    Niste paste proas­pete cu le­gume ar fi mers de minune 🙂

    • Sorin Sfirlogea

      Nu­mai dacă le fa­cem cu apa­ra­tul tău de paste, ca să ne de­mon­strezi că ești mas­ter of pasta. 😛

  2. Alice

    Exact, și la noi e fix ace­eași pro­blemă. Însă, pen­tru ar­mo­nie, am ajuns la un com­pro­mis: joia e ziua re­con­ci­li­e­rii, e zi de pizza. Îi zi­cem zi de pizza chiar când nu mân­căm pizza, căci mă­car mân­căm din/în ace­lași loc.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.