Soldat bătrân, tigaia

/ Artă culinară / România

Există o bucătărie a oalei și o bucătărie de cup­tor. În egală măsură există o bucătărie a tigăii. Dacă nu le dis­tingi menirea fiecăreia din­tre ele, încă nu știi să gătești, încă nu ești pregătit să imag­inezi deli­ciul mâncărurilor privind ingre­di­en­tele de bază. Căci savoarea viitoare începe pen­tru mine o dată cu alegerea ingre­di­en­telor. Atunci cred că tre­buie să‐ți închipui ală­turările, paleta aromelor, prezentarea finală. E ca și cum ai reuni părți făcute de natură atunci când încă nu exista întregul lor, dar erau menite să se întâl­nească.

Oala este echiva­len­tul sem­nu­lui de apă. Mâncărurile de oală poartă amprenta flu­id­ității și tre­buie să ții seama de rit­mul și tim­pul inter­calării aromelor și gus­turilor. Cup­torul stă sub sem­nul pămân­tu­lui, chiar dacă am renunțat de mult la a‐l clădi din lut. Mâncărurile de cup­tor își trag savoarea din temeini­cia telurică, așezând strat peste strat, cu răb­dare și sta­tor­ni­cie, înălțând tem­plul viitoru­lui extaz. Și oală, și cup­tor, au nevoie de un maestru al punc­tu­al­ității, de un bucă­tar ticăit și metic­u­los, cu răb­dare de cea­sor­nicar. N‐am fost nicio­dată acela și prob­a­bil că nici nu voi fi. Mâncărurile mele de oală sau cup­tor nu trec de nivelul unei medi­oc­rități accept­abile.

Tigaia însă, tigaia este foc. Este dru­mul grăbit spre far­furie de‐a lun­gul căruia fiecare secundă con­tează, iar simțurile bucă­taru­lui tre­buie să fie ascuțite pre­cum un cuțit de măce­lar. Focul nu iartă zăbava, trans­formă neat­enția în scrum indi­gest. Lângă tigaie tre­buie să fii alert, atent la orice schim­bare de con­sis­tență, de aromă, de tex­tură. Ingre­di­en­tele tre­buie să cadă în ea fiecare la tim­pul potrivit, nici o clipă mai târziu, nici o secundă mai devreme.

Din­tre toate bucătări­ile cea care pare să mă îngă­duie este aceea tigăii. Poate și pen­tru că îmi place să gătesc în can­tități mici, mereu altceva. Poate pen­tru că îmi place să‐mi imag­inez pe dru­mul spre casă rețeta din fiecare seară. Poate pen­tru că îmi place în egală măsură să gătesc și să mănânc. Mi se pare că oala și cup­torul — honi soit qui mal y panse — încu­ra­jează găti­tul în can­tități mari. Accen­tul lor cade pe repetiție — oala de ciorbă sau frip­tura în sos greu e menită mâncărurilor ce vor fi așezate în far­furie câteva zile la rând. Tigaia este sol­datul din tranșeele zil­nice ale luptei cu monot­o­nia, propunându‐ne să încer­căm mereu altă per­spec­tivă, altă abor­dare.

Toc­mai pen­tru că stă sub sem­nul focu­lui, tigaia are viață scurtă. Oricât m‐am stră­duit să le lus­tru­i­esc armurile, tigăile mele au pur­tat curând cica­tri­cile bătăli­ilor duse în fiecare seară și au pierit eroic după șase‐șapte luni. Am fost adep­tul celor cu teflon, sperând în dura­bil­i­tatea lor, dar nici una nu a tre­cut proba tim­pu­lui, urmându‐și antecedenții către soarta nemiloasă a gunoiu­lui. Până când, de căteva luni, m‐am îndurat să dau o mână de bani pe o tigaie ceram­ică Green­Pan și am avut rev­e­lația inde­struc­tibilu­lui. Este posi­bil ca această ultimă tigaie să dev­ină Tigaia.

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu