Există o bu­că­tă­rie a oa­lei și o bu­că­tă­rie de cup­tor. În egală mă­sură există o bu­că­tă­rie a ti­găii. Dacă nu le dis­tingi me­ni­rea fi­e­că­reia din­tre ele, încă nu știi să gă­tești, încă nu ești pre­gă­tit să ima­gi­nezi de­li­ciul mân­că­ru­ri­lor pri­vind in­gre­dien­tele de bază. Căci sa­voa­rea vi­i­toare în­cepe pen­tru mine o dată cu ale­ge­rea in­gre­dien­te­lor. Atunci cred că tre­buie să-ți în­chi­pui ală­tu­ră­rile, pa­leta aro­me­lor, pre­zen­ta­rea fi­nală. E ca și cum ai re­uni părți fă­cute de na­tură atunci când încă nu exista în­tre­gul lor, dar erau me­nite să se în­tâl­nească.

Oala este echi­va­len­tul sem­nu­lui de apă. Mân­că­ru­rile de oală poartă am­prenta flui­di­tă­ții și tre­buie să ții seama de rit­mul și tim­pul in­ter­ca­lă­rii aro­me­lor și gus­tu­ri­lor. Cup­to­rul stă sub sem­nul pămân­tu­lui, chiar dacă am re­nun­țat de mult la a‑l clădi din lut. Mân­că­ru­rile de cup­tor își trag sa­voa­rea din te­me­i­ni­cia te­lu­rică, așe­zând strat peste strat, cu răb­dare și sta­tor­ni­cie, înăl­țând tem­plul vi­i­to­ru­lui ex­taz. Și oală, și cup­tor, au ne­voie de un ma­es­tru al punc­tu­a­li­tă­ții, de un bu­că­tar ti­căit și me­ti­cu­los, cu răb­dare de cea­sor­ni­car. N‑am fost nici­o­dată acela și pro­ba­bil că nici nu voi fi. Mân­că­ru­rile mele de oală sau cup­tor nu trec de nive­lul unei me­di­o­cri­tăți ac­cep­ta­bile.

Ti­gaia însă, ti­gaia este foc. Este dru­mul gră­bit spre far­fu­rie de‑a lun­gul că­ruia fi­e­care se­cundă con­tează, iar sim­țu­rile bu­că­ta­ru­lui tre­buie să fie as­cuțite pre­cum un cuțit de mă­ce­lar. Fo­cul nu iartă ză­bava, trans­formă ne­a­ten­ția în scrum in­di­gest. Lângă ti­gaie tre­buie să fii alert, atent la orice schim­bare de con­sis­tență, de aromă, de tex­tură. In­gre­dien­tele tre­buie să cadă în ea fi­e­care la tim­pul po­tri­vit, nici o clipă mai târ­ziu, nici o se­cundă mai de­vreme.

Din­tre toate bu­că­tă­ri­ile cea care pare să mă în­gă­duie este aceea ti­găii. Poate și pen­tru că îmi place să gă­tesc în can­ti­tăți mici, me­reu alt­ceva. Poate pen­tru că îmi place să-mi ima­gi­nez pe dru­mul spre casă re­țeta din fi­e­care seară. Poate pen­tru că îmi place în egală mă­sură să gă­tesc și să mă­nânc. Mi se pare că oala și cup­to­rul — honi soit qui mal y panse — în­cu­ra­jează gă­ti­tul în can­ti­tăți mari. Ac­cen­tul lor cade pe re­pe­ti­ție — oala de ciorbă sau frip­tura în sos greu e me­nită mân­că­ru­ri­lor ce vor fi așe­zate în far­fu­rie câ­teva zile la rând. Ti­gaia este sol­da­tul din tran­șe­ele zil­nice ale lup­tei cu mo­no­to­nia, pro­pu­nându-ne să în­cer­căm me­reu altă per­spec­tivă, altă abor­dare.

Toc­mai pen­tru că stă sub sem­nul fo­cu­lui, ti­gaia are viață scurtă. Ori­cât m‑am stră­duit să le lus­tru­iesc ar­mu­rile, ti­gă­ile mele au pur­tat cu­rând ci­ca­tri­cile bă­tă­li­i­lor duse în fi­e­care seară și au pie­rit eroic după șase-șapte luni. Am fost adep­tul ce­lor cu te­flon, spe­rând în du­ra­bi­li­ta­tea lor, dar nici una nu a tre­cut proba tim­pu­lui, ur­mându-și an­te­ce­den­ții că­tre soarta ne­mi­loasă a gu­no­i­u­lui. Până când, de că­teva luni, m‑am în­du­rat să dau o mână de bani pe o ti­gaie ce­ra­mică Gre­en­Pan și am avut re­ve­la­ția in­des­truc­ti­bi­lu­lui. Este po­si­bil ca această ul­timă ti­gaie să de­vină Ti­gaia.

Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.