M‑am întrebat adesea cum au ajuns micii să fie atât de populari printre români și mai ales cum au ajuns să fie un fel de simbol culinar național, cu toate că originea lor orientală i‑a adus pe plaiurile mioritice destul de târziu la scara istoriei. Nu cred că există o versiune unanim acceptată a apariției lor și nici nu mă încumet la o așa îndrăzneață întreprindere — mă voi mulțumi să spun că eu cred în teoria conform căreia micii noștri sunt inspirați de adana kebab-ul turcilor, care l‑au luat la rândul lor de la perși, care și ei l‑au luat de la indieni.
E limpede că pe tot acest traseu compoziția tocăturii a urmat rețetele locale, fiecare nație adăugând nota sa de originalitate involuntară, folosind ce-aveau la îndemână prin ogradă și grădină. La noi, la români, dar probabil că și prin alte părți ale Balcanilor, porcul a fost o opțiune aproape de la sine înțeleasă, însă originalitatea maximă probabil că vine din bicarbonatul de sodiu, adăugat rețetei de vreun bucătar inovator (cică ar fi și aici câteva legende despre diverși cârciumari care au pretins de‑a lungul timpului că ei au inventat rețeta). Și, meditând la evoluția micului și a rețetei sale, am realizat că ar mai putea fi o explicație istorică pentru care porcul a fost de așa mare succes pe la noi: plătind tribut turcilor în păsări, vite și oi, poate că românilor nu le rămânea decât purcelul.
Însă oricât de gustoși vor fi fost la începuturile lor, micii n‑au ajuns decât în orașe, mai cu seamă în cele mari, acolo unde existau cârciumi ce pregăteau bucate după moda vremurilor. În România profundă, unde țăranul muncea pământul și trăia din roadele sale, nu exista obiceiul de a mânca la cârciumi și nici mijloacele necesare pentru asta. Dacă ar fi să aplicăm teoriile moderne de marketing, am putea spune că oferta nu găsea în satele românești nici o cerere. Însă cu siguranță că erau câte unii, țărani mijlocași ori chiaburi, care ajungeau din când în când cu treburi pe la oraș și acolo aveau ocazia să se întâlnească cu moravurile urbei. Micii le vor fi devenit astfel cunoscuți și mă gândesc că li se vor fi părut o mâncare boierească dichisită și scumpă, la care nu pot râvni decât la ocazii speciale, când au câștigat mai mulți creițari din marfa vândută prin vreo piață.
De aici gândul m‑a dus la anii de după război și la răsturnarea societății, la țăranii trimiși în orașe ca să lucreze în fabrici. Ajunși în sfârșit în rând cu invidiații târgoveți, poate un pic frustrați de diferențele de atunci dintre sat și oraș, ce obicei culinar putea să simbolizeze mai bine decât micul cu pâine și muștar transformarea țăranului de ieri în muncitorul de azi? Probabil că o fi fost o mică victorie a unei clase sociale care nu sperase să aibă o altfel de viață decât aceea dedicată brazdei și continuei trude de a o face să rodească. Să ieși la 4 de pe poarta fabricii cu un salariu bun în buzunar și să-ți cumperi doi mici și o bere, ce triumf prozaic, dar gustos, al materialismului dialectic!
De aici n‑a fost decât o chestiune de timp ca să se împrăștie peste tot, devenind mâncare tradițională. Vechile cârciumi au dispărut, dar în locul lor berăriile și bufetele din gări au preluat sarcina de a menține vie flacăra pasiunii pentru mititei. Au apărut micii de Medgidia, popularizați de Băeșu în Tanța și Costel, micii de Lehliu Gară, micii de Dedulești, micii de la Cocoșatu’ și câte alte variante n‑ar mai fi existând, dovedind că am pus multă pasiune în prepararea, dar mai ales devorarea lor.
Lucru ciudat, micii n‑au pătruns niciodată în bucătăria zilnică, ci au rămas semnul unor anumite ocazii speciale. Nu mâncăm decât rareori mici la mesele obișnuite, dar nu concepem un picnic fără ei. De fiecare dată când ieșim la o bere cu prietenii, micii sunt o potențială opțiune pe care nimeni n‑o exclude. Oricât de fandosit ar fi un român, mititeii îi vin de hac și‑l determină să-și uite fițele măcar pentru câteva minute. E o mică sărbătoare, un mic festin pe care ni‑l oferim, împreună cu prietenii sau familia, ca și cum înăuntrul fiecăruia dintre noi se trezește din când în când umbra țăranului de acum 60 de ani, bucuros încă o dată să fie nesperat părtaș la bunătățile târgoveților.
23:07
Mai fratilor lelea MARIE i‑o inventat cum bine spune unu ca o ramas fara mate si o prajit carnea aia amestecata cu tot felu de mirodenii ‚asa o inventat mici !!!!!!!!
22:07
ha„,ha„,E bune miciurile bre„,! Pai daca simbolul asta nu era asa bun ‚nu era preluat si era lasat in orient„,Asa ca pofta buna la„, miciuri„,ca e bune,bre„„!
19:07
Ei gata si pe astia i‑au inventat turcii, da’ parca i‑a inventat unu de prin Bucuresti care a ramas fara mate la carnati… Si parca vad cum vei descoperi ca sarmalele le-au inventat chinezii ca deh… contin orez.
20:07
Tocătura și amestecurile din mici au fost inspirate de kebab-ul turcesc. Istoric vorbind nu există dovezi ale rețetei micilor înainte de perioada fanariotă, deci e mai probabil să fi fost o rețetă preluată și reinterpretată. Nu mi se pare ceva de care să ne rușinăm. Iar sarmalele vă asigur că sunt prezente în bucătăria tuturor popoarelor balcanice, așa că e dificil de afirmat că sunt o rețetă originală românească. Istoria românilor este o istorie a iobagilor și clăcașilor care n‑au avut starea materială și înclinația pentru a rafina rețete culinare. Asta e, așa au fost timpurile. Din nou, nimic de care să ne rușinăm.
21:07
Da cu sarmaua iar n‑ai nimerit‑o, caci este chiar de origine turceasca (sarma = a impacheta in turca) . Iar micii sunt un amestec din 2–3 tipuri de carne din care nu lipseste carnea de PORC (pricepi tartacuta) pe care turcii n‑o consuma… plus alte ingrediente si nelipsitul bicarbonat, amestec care a fost omologat pare-mi-se. Dar sa confunzi micii cu orice tocatura de carne de oaie… Ma rog DE GUSTIBUS NON DISPUTANDUM !
21:07
Si apropo, tara asta nu au fost populata numai cu slugi, au fost razasi in Moldova, daci liberi in Ardeal si o lunga istorie a luptei pentru libertate. Pacat ca in secolul XXI ne lasam ingenunchiati de proprii nostri conducatori.
22:07
Stimate domn Petru Moldovan, vă recomand să citiți articolele pe care le comentați. Dacă ați fi făcut‑o ați fi observat paragraful care spune:
“E limpede că pe tot acest traseu compoziția tocăturii a urmat rețetele locale, fiecare nație adăugând nota sa de originalitate involuntară, folosind ce-aveau la îndemână prin ogradă și grădină. La noi, la români, dar probabil că și prin alte părți ale Balcanilor, porcul a fost o opțiune aproape de la sine înțeleasă, însă originalitatea maximă probabil că vine din bicarbonatul de sodiu, adăugat rețetei de vreun bucătar inovator (cică ar fi și aici câteva legende despre diverși cârciumari care au pretins de‑a lungul timpului că ei au inventat rețeta). Și, meditând la evoluția micului și a rețetei sale, am realizat că ar mai putea fi o explicație istorică pentru care porcul a fost de așa mare succes pe la noi: plătind tribut turcilor în păsări, vite și oi, poate că românilor nu le rămânea decât purcelul.”
Pricepi, tărtăcuță? Așa‑s de sătul de naționaliștii ăștia de doi bani, că n‑am cuvinte să spun… vorbim de niște mici și ajungem la daci liberi, totul e inventat de noi, ne credem buricul pământului și nu suntem în stare să avem un stat funcțional și respect pentru lege, pentru că suntem proști și hoți. Offf!
23:07
Se pare ca cineva s‑a suparat rau…
9:07
În sfânta tradiție academică în care toate cuvintele sunt fie franțuzești fie din slavă și micii trebuiau să fie importați. Oare noi am inventat numai avionul cu reacție!
20:07
Lumea nu ține cont de granițele pe care le tragem între noi, popoarele. Rețetele circulă, sunt preluate, adaptate, reinterpretate și nu e nici o înjosire în asta. Iar despre avionul cu reacție vă pot spune că nu noi l‑am inventat, ci Coandă. Nu cred că vreunul din strămoșii mei sau ai dvs. au avut vreo contribuție, deci să nu ne arogăm merite pe care nu le avem. Oamenii de geniu inventează lucruri, nu popoarele. 🙂