Povestea micilor

/ Artă culinară / România

M‐am între­bat ade­sea cum au ajuns micii să fie atât de pop­u­lari printre români și mai ales cum au ajuns să fie un fel de sim­bol culi­nar național, cu toate că orig­inea lor ori­en­tală i‐a adus pe plaiurile miorit­ice destul de târziu la scara isto­riei. Nu cred că există o ver­si­une unanim accep­tată a apariției lor și nici nu mă înc­umet la o așa îndrăzneață între­prindere — mă voi mulțumi să spun că eu cred în teo­ria con­form căreia micii noștri sunt inspi­rați de adana kebab‐ul tur­cilor, care l‐au luat la rân­dul lor de la perși, care și ei l‐au luat de la indi­eni.

E limpede că pe tot acest traseu com­poz­iția tocă­turii a urmat rețetele locale, fiecare nație adăugând nota sa de orig­i­nal­i­tate invol­un­tară, folosind ce‐aveau la îndemână prin ogradă și grăd­ină. La noi, la români, dar prob­a­bil că și prin alte părți ale Bal­canilor, por­cul a fost o opți­une aproape de la sine înțe­leasă, însă orig­i­nal­i­tatea max­imă prob­a­bil că vine din bicar­bon­atul de sodiu, adău­gat rețetei de vreun bucă­tar ino­va­tor (cică ar fi și aici câteva leg­ende despre diverși câr­ci­u­mari care au pretins de‐a lun­gul tim­pu­lui că ei au inven­tat rețeta). Și, med­itând la evoluția micu­lui și a rețetei sale, am real­izat că ar mai putea fi o expli­cație istorică pen­tru care por­cul a fost de așa mare suc­ces pe la noi: plătind tribut tur­cilor în păsări, vite și oi, poate că românilor nu le rămânea decât purcelul.

Însă oricât de gus­toși vor fi fost la începu­turile lor, micii n‐au ajuns decât în orașe, mai cu seamă în cele mari, acolo unde exis­tau câr­ci­umi ce pregăteau bucate după moda vre­murilor. În Româ­nia pro­fundă, unde țăranul muncea pămân­tul și trăia din road­ele sale, nu exista obi­ceiul de a mânca la câr­ci­umi și nici mijloacele nece­sare pen­tru asta. Dacă ar fi să aplicăm teori­ile mod­erne de mar­ket­ing, am putea spune că oferta nu găsea în satele românești nici o cerere. Însă cu sig­u­ranță că erau câte unii, țărani mijlo­cași ori chi­aburi, care ajungeau din când în când cu tre­buri pe la oraș și acolo aveau ocazia să se întâl­nească cu moravurile urbei. Micii le vor fi devenit ast­fel cunoscuți și mă gân­desc că li se vor fi părut o mân­care boierească dichisită și scumpă, la care nu pot râvni decât la ocazii spe­ciale, când au câști­gat mai mulți creițari din marfa vân­dută prin vreo piață.

De aici gân­dul m‐a dus la anii de după război și la răs­turn­area soci­etății, la țăranii trim­iși în orașe ca să lucreze în fabrici. Ajunși în sfârșit în rând cu invidi­ații târ­gov­eți, poate un pic frus­trați de difer­ențele de atunci din­tre sat și oraș, ce obi­cei culi­nar putea să sim­bolizeze mai bine decât micul cu pâine și muș­tar trans­for­marea țăran­u­lui de ieri în munci­torul de azi? Prob­a­bil că o fi fost o mică vic­to­rie a unei clase sociale care nu sperase să aibă o alt­fel de viață decât aceea ded­i­cată brazdei și con­tin­uei trude de a o face să rodească. Să ieși la 4 de pe poarta fabricii cu un salariu bun în buzu­nar și să‐ți cumperi doi mici și o bere, ce tri­umf prozaic, dar gus­tos, al mate­ri­al­is­mu­lui dialec­tic!

De aici n‐a fost decât o chestiune de timp ca să se împrăștie peste tot, devenind mân­care tradițion­ală. Vechile câr­ci­umi au dis­părut, dar în locul lor berări­ile și bufetele din gări au pre­luat sarcina de a menține vie flacăra pasi­u­nii pen­tru mititei. Au apărut micii de Medgidia, pop­u­lar­izați de Băeșu în Tanța și Cos­tel, micii de Lehliu Gară, micii de Ded­ulești, micii de la Cocoșatu' și câte alte vari­ante n‐ar mai fi existând, dovedind că am pus multă pasi­une în prepararea, dar mai ales devo­rarea lor.

Lucru ciu­dat, micii n‐au pătruns nicio­dată în bucătăria zil­nică, ci au rămas sem­nul unor anu­mite ocazii spe­ciale. Nu mâncăm decât rareori mici la mesele obiș­nu­ite, dar nu con­cepem un pic­nic fără ei. De fiecare dată când ieșim la o bere cu pri­etenii, micii sunt o potențială opți­une pe care nimeni n‐o exclude. Oricât de fan­dosit ar fi un român, mititeii îi vin de hac și‐l deter­mină să‐și uite fițele măcar pen­tru câteva minute. E o mică săr­bă­toare, un mic fes­tin pe care ni‐l oferim, împre­ună cu pri­etenii sau familia, ca și cum înăun­trul fiecăruia din­tre noi se trezește din când în când umbra țăran­u­lui de acum 60 de ani, bucuros încă o dată să fie nes­perat păr­taș la bunătățile târ­gov­eților.

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Nelu Tarta

    Mai fratilor lelea MARIE i‐o inven­tat cum bine spune unu ca o ramas fara mate si o pra­jit carnea aia ameste­cata cu tot felu de miro­denii ,asa o inven­tat mici !!!!!!!!

  2. Valeriu Itu

    ha,,,ha,,,E bune mici­urile bre,,,! Pai daca sim­bolul asta nu era asa bun ,nu era pre­luat si era lasat in orient,,,Asa ca pofta buna la,,, miciuri,,,ca e bune,bre,,,,!

  3. Petru Moldovan

    Ei gata si pe astia i‐au inven­tat turcii, da' parca i‐a inven­tat unu de prin Bucuresti care a ramas fara mate la car­nati… Si parca vad cum vei descoperi ca sar­malele le‐au inven­tat chinezii ca deh… con­tin orez.

    • Jurnal de bord

      Tocă­tura și ameste­curile din mici au fost inspi­rate de kebab‐ul turcesc. Istoric vorbind nu există dovezi ale rețetei micilor înainte de perioada fanari­otă, deci e mai prob­a­bil să fi fost o rețetă pre­lu­ată și rein­ter­pre­tată. Nu mi se pare ceva de care să ne rușinăm. Iar sar­malele vă asigur că sunt prezente în bucătăria tuturor popoarelor bal­canice, așa că e difi­cil de afir­mat că sunt o rețetă orig­i­nală românească. Isto­ria românilor este o isto­rie a iobag­ilor și clă­cașilor care n‐au avut starea mate­ri­ală și încli­nația pen­tru a rafina rețete culinare. Asta e, așa au fost tim­purile. Din nou, nimic de care să ne rușinăm.

    • Petru Moldovan

      Da cu sar­maua iar n‐ai nimerit‐o, caci este chiar de orig­ine turceasca (sarma = a impa­cheta in turca) . Iar micii sunt un amestec din 2–3 tipuri de carne din care nu lipseste carnea de PORC (pri­cepi tar­ta­cuta) pe care turcii n‐o con­suma… plus alte ingre­di­ente si nelip­si­tul bicar­bonat, amestec care a fost omolo­gat pare‐mi‐se. Dar sa con­funzi micii cu orice tocatura de carne de oaie… Ma rog DE GUSTIBUS NON DISPUTANDUM !

    • Petru Moldovan

      Si apropo, tara asta nu au fost pop­u­lata numai cu slugi, au fost razasi in Moldova, daci liberi in Ardeal si o lunga isto­rie a luptei pen­tru lib­er­tate. Pacat ca in sec­olul XXI ne lasam inge­nunchiati de pro­prii nos­tri con­d­u­ca­tori.

    • Jurnal de bord

      Sti­mate domn Petru Moldovan, vă reco­mand să citiți arti­colele pe care le comen­tați. Dacă ați fi făcut‐o ați fi obser­vat para­graful care spune:
      "E lim­pede că pe tot acest tra­seu com­po­zi­ția to­că­tu­rii a urmat re­țe­tele lo­cale, fi­e­care na­ție adă­u­gând nota sa de origi­na­li­tate in­vo­lun­tară, fo­lo­sind ce‐aveau la în­demână prin ogradă și gră­dină. La noi, la ro­mâni, dar pro­ba­bil că și prin alte părți ale Bal­ca­ni­lor, por­cul a fost o op­țiune aproape de la sine în­țe­leasă, însă ori­gi­na­li­ta­tea ma­ximă pro­ba­bil că vine din bi­car­bo­na­tul de so­diu, adă­u­gat re­țe­tei de vreun bu­că­tar ino­va­tor (cică ar fi și aici câ­teva le­gende des­pre di­verși câr­ciu­mari care au pre­tins de‐a lun­gul tim­pu­lui că ei au in­ven­tat re­țeta). Și, me­di­tând la evo­lu­ția mi­cu­lui și a re­țe­tei sale, am re­a­li­zat că ar mai pu­tea fi o ex­pli­ca­ție is­to­rică pen­tru care por­cul a fost de așa mare suc­ces pe la noi: plă­tind tri­but tur­ci­lor în pă­sări, vite și oi, poate că ro­mâ­ni­lor nu le rămâ­nea de­cât pur­ce­lul."
      Pri­cepi, tărtăcuță? Așa‐s de sătul de națion­al­iștii ăștia de doi bani, că n‐am cuvinte să spun… vor­bim de niște mici și ajungem la daci liberi, totul e inven­tat de noi, ne cre­dem buricul pămân­tu­lui și nu sun­tem în stare să avem un stat funcțional și respect pen­tru lege, pen­tru că sun­tem proști și hoți. Offf!

    • Petru Moldovan

      Se pare ca cineva s‐a suparat rau…

  4. Viorel Dorneanu

    În sfânta tradiție aca­d­e­mică în care toate cuvin­tele sunt fie franțuzești fie din slavă și micii tre­buiau să fie impor­tați. Oare noi am inven­tat numai avionul cu reacție!

    • Jurnal de bord

      Lumea nu ține cont de granițele pe care le tragem între noi, popoarele. Rețetele cir­culă, sunt pre­lu­ate, adap­tate, rein­ter­pre­tate și nu e nici o înjosire în asta. Iar despre avionul cu reacție vă pot spune că nu noi l‐am inven­tat, ci Coandă. Nu cred că vre­unul din stră­moșii mei sau ai dvs. au avut vreo con­tribuție, deci să nu ne arogăm merite pe care nu le avem. Oamenii de geniu inven­tează lucruri, nu popoarele. 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu