Warning: Undefined variable $terms_list in /var/www/html/sorin/wp-content/themes/Traveler/single-gastroblog.php on line 6

M‑am în­tre­bat ade­sea cum au ajuns mi­cii să fie atât de po­pu­lari prin­tre ro­mâni și mai ales cum au ajuns să fie un fel de sim­bol culi­nar na­țio­nal, cu toate că ori­gi­nea lor orien­tală i‑a adus pe pla­iu­rile mi­o­ri­tice des­tul de târ­ziu la scara is­to­riei. Nu cred că există o ver­siune una­nim ac­cep­tată a apa­ri­ției lor și nici nu mă în­cu­met la o așa în­drăz­neață în­tre­prin­dere — mă voi mul­țumi să spun că eu cred în te­o­ria con­form că­reia mi­cii noș­tri sunt in­spi­rați de adana ke­bab-ul tur­ci­lor, care l‑au luat la rân­dul lor de la perși, care și ei l‑au luat de la indieni.

E lim­pede că pe tot acest tra­seu com­po­zi­ția to­că­tu­rii a ur­mat re­țe­tele lo­cale, fi­e­care na­ție adă­u­gând nota sa de ori­gi­na­li­tate in­vo­lun­tară, fo­lo­sind ce-aveau la în­demână prin ogradă și gră­dină. La noi, la ro­mâni, dar pro­ba­bil că și prin alte părți ale Bal­ca­ni­lor, por­cul a fost o op­țiune aproape de la sine în­țe­leasă, însă ori­gi­na­li­ta­tea ma­ximă pro­ba­bil că vine din bi­car­bo­na­tul de so­diu, adă­u­gat re­țe­tei de vreun bu­că­tar ino­va­tor (cică ar fi și aici câ­teva le­gende des­pre di­verși câr­ci­u­mari care au pre­tins de‑a lun­gul tim­pu­lui că ei au in­ven­tat re­țeta). Și, me­di­tând la evo­lu­ția mi­cu­lui și a re­țe­tei sale, am re­a­li­zat că ar mai pu­tea fi o ex­pli­ca­ție is­to­rică pen­tru care por­cul a fost de așa mare suc­ces pe la noi: plă­tind tri­but tur­ci­lor în pă­sări, vite și oi, poate că ro­mâ­ni­lor nu le rămâ­nea de­cât purcelul.

Însă ori­cât de gus­toși vor fi fost la în­ce­pu­tu­rile lor, mi­cii n‑au ajuns de­cât în orașe, mai cu seamă în cele mari, acolo unde exis­tau câr­ci­umi ce pre­gă­teau bu­cate după moda vre­mu­ri­lor. În Ro­mâ­nia pro­fundă, unde ță­ra­nul mun­cea pămân­tul și trăia din roa­dele sale, nu exista obi­ce­iul de a mânca la câr­ci­umi și nici mij­loa­cele ne­ce­sare pen­tru asta. Dacă ar fi să apli­căm te­o­ri­ile mo­derne de mar­ke­ting, am pu­tea spune că oferta nu gă­sea în sa­tele ro­mâ­nești nici o ce­rere. Însă cu si­gu­ranță că erau câte unii, ță­rani mij­lo­cași ori chia­buri, care ajun­geau din când în când cu tre­buri pe la oraș și acolo aveau oca­zia să se în­tâl­nească cu mo­ra­vu­rile ur­bei. Mi­cii le vor fi de­ve­nit ast­fel cu­nos­cuți și mă gân­desc că li se vor fi pă­rut o mân­care bo­ie­rească di­chi­sită și scumpă, la care nu pot râvni de­cât la oca­zii spe­ci­ale, când au câști­gat mai mulți crei­țari din marfa vân­dută prin vreo piață.

De aici gân­dul m‑a dus la anii de după răz­boi și la răs­tur­na­rea so­ci­e­tă­ții, la ță­ra­nii tri­miși în orașe ca să lu­creze în fa­brici. Aju­nși în sfâr­șit în rând cu in­vi­di­a­ții târ­go­veți, poate un pic frus­trați de di­fe­ren­țele de atunci din­tre sat și oraș, ce obi­cei culi­nar pu­tea să sim­bo­li­zeze mai bine de­cât mi­cul cu pâine și muș­tar trans­for­ma­rea ță­ra­nu­lui de ieri în mun­ci­to­rul de azi? Pro­ba­bil că o fi fost o mică vic­to­rie a unei clase so­ci­ale care nu spe­rase să aibă o alt­fel de viață de­cât aceea de­di­cată bra­z­dei și con­ti­nuei trude de a o face să ro­dească. Să ieși la 4 de pe poarta fa­bri­cii cu un sa­la­riu bun în bu­zu­nar și să-ți cum­peri doi mici și o bere, ce tri­umf pro­zaic, dar gus­tos, al ma­te­ria­lis­mu­lui dialectic!

De aici n‑a fost de­cât o ches­tiune de timp ca să se îm­prăș­tie peste tot, de­ve­nind mân­care tra­di­țio­nală. Ve­chile câr­ci­umi au dis­pă­rut, dar în lo­cul lor be­ră­ri­ile și bu­fe­tele din gări au pre­luat sar­cina de a men­ține vie fla­căra pa­siu­nii pen­tru mi­ti­tei. Au apă­rut mi­cii de Me­d­gi­dia, po­pu­la­ri­zați de Băeșu în Tanța și Cos­tel, mi­cii de Le­h­liu Gară, mi­cii de De­du­lești, mi­cii de la Co­co­șatu’ și câte alte va­ri­ante n‑ar mai fi exis­tând, do­ve­dind că am pus multă pa­siune în pre­pa­ra­rea, dar mai ales de­vo­ra­rea lor.

Lu­cru ciu­dat, mi­cii n‑au pă­truns nici­o­dată în bu­că­tă­ria zil­nică, ci au ră­mas sem­nul unor anu­mite oca­zii spe­ci­ale. Nu mân­căm de­cât ra­re­ori mici la me­sele obiș­nu­ite, dar nu con­ce­pem un pic­nic fără ei. De fi­e­care dată când ie­șim la o bere cu pri­e­te­nii, mi­cii sunt o po­ten­ți­ală op­țiune pe care ni­meni n‑o ex­clude. Ori­cât de fan­do­sit ar fi un ro­mân, mi­ti­teii îi vin de hac și‑l de­ter­mină să-și uite fi­țele mă­car pen­tru câ­teva mi­nute. E o mică săr­bă­toare, un mic fes­tin pe care ni‑l ofe­rim, îm­pre­ună cu pri­e­te­nii sau fa­mi­lia, ca și cum înă­un­trul fi­e­că­ruia din­tre noi se tre­zește din când în când um­bra ță­ra­nu­lui de acum 60 de ani, bu­cu­ros încă o dată să fie ne­spe­rat păr­taș la bu­nă­tă­țile târgoveților.

Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Jurnal de bord Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Nelu Tarta

    Mai fra­ti­lor le­lea MARIE i‑o in­ven­tat cum bine spune unu ca o ra­mas fara mate si o pra­jit car­nea aia ames­te­cata cu tot felu de mi­ro­de­nii ‚asa o in­ven­tat mici !!!!!!!!

  2. Valeriu Itu

    ha„,ha„,E bune mi­ciu­rile bre„,! Pai daca sim­bo­lul asta nu era asa bun ‚nu era pre­luat si era la­sat in orient„,Asa ca pofta buna la„, miciuri„,ca e bune,bre„„!

  3. Petru Moldovan

    Ei gata si pe as­tia i‑au in­ven­tat tur­cii, da’ parca i‑a in­ven­tat unu de prin Bu­cu­resti care a ra­mas fara mate la car­nati… Si parca vad cum vei des­co­peri ca sar­ma­lele le-au in­ven­tat chi­ne­zii ca deh… con­tin orez.

    • Jurnal de bord

      To­că­tura și ames­te­cu­rile din mici au fost in­spi­rate de ke­bab-ul tur­cesc. Is­to­ric vor­bind nu există do­vezi ale re­țe­tei mi­ci­lor îna­inte de pe­ri­oada fa­na­ri­otă, deci e mai pro­ba­bil să fi fost o re­țetă pre­lu­ată și re­in­ter­pre­tată. Nu mi se pare ceva de care să ne ru­și­năm. Iar sar­ma­lele vă asi­gur că sunt pre­zente în bu­că­tă­ria tu­tu­ror po­poa­re­lor bal­ca­nice, așa că e di­fi­cil de afir­mat că sunt o re­țetă ori­gi­nală ro­mâ­nească. Is­to­ria ro­mâ­ni­lor este o is­to­rie a io­ba­gi­lor și clă­ca­și­lor care n‑au avut sta­rea ma­te­rială și în­cli­na­ția pen­tru a ra­fina re­țete culi­nare. Asta e, așa au fost tim­pu­rile. Din nou, ni­mic de care să ne rușinăm.

    • Petru Moldovan

      Da cu sar­maua iar n‑ai nimerit‑o, caci este chiar de ori­gine tur­ceasca (sarma = a im­pa­cheta in turca) . Iar mi­cii sunt un ames­tec din 2–3 ti­puri de carne din care nu lip­seste car­nea de PORC (pri­cepi tar­ta­cuta) pe care tur­cii n‑o con­suma… plus alte in­gre­diente si ne­lip­si­tul bi­car­bo­nat, ames­tec care a fost omo­lo­gat pare-mi-se. Dar sa con­funzi mi­cii cu orice to­ca­tura de carne de oaie… Ma rog DE GUSTIBUS NON DISPUTANDUM !

    • Petru Moldovan

      Si apropo, tara asta nu au fost po­pu­lata nu­mai cu slugi, au fost ra­zasi in Mol­dova, daci li­beri in Ar­deal si o lunga is­to­rie a lup­tei pen­tru li­ber­tate. Pa­cat ca in se­co­lul XXI ne la­sam in­ge­nun­chiati de pro­prii nos­tri conducatori.

    • Jurnal de bord

      Sti­mate domn Pe­tru Mol­do­van, vă re­co­mand să ci­tiți ar­ti­co­lele pe care le co­men­tați. Dacă ați fi făcut‑o ați fi ob­ser­vat pa­ra­gra­ful care spune:
      “E lim­pede că pe tot acest tra­seu com­po­zi­ția to­că­tu­rii a ur­mat re­țe­tele lo­cale, fi­e­care na­ție adă­u­gând nota sa de origi­na­li­tate in­vo­lun­tară, fo­lo­sind ce-aveau la în­demână prin ogradă și gră­dină. La noi, la ro­mâni, dar pro­ba­bil că și prin alte părți ale Bal­ca­ni­lor, por­cul a fost o op­țiune aproape de la sine în­țe­leasă, însă ori­gi­na­li­ta­tea ma­ximă pro­ba­bil că vine din bi­car­bo­na­tul de so­diu, adă­u­gat re­țe­tei de vreun bu­că­tar ino­va­tor (cică ar fi și aici câ­teva le­gende des­pre di­verși câr­ciu­mari care au pre­tins de‑a lun­gul tim­pu­lui că ei au in­ven­tat re­țeta). Și, me­di­tând la evo­lu­ția mi­cu­lui și a re­țe­tei sale, am re­a­li­zat că ar mai pu­tea fi o ex­pli­ca­ție is­to­rică pen­tru care por­cul a fost de așa mare suc­ces pe la noi: plă­tind tri­but tur­ci­lor în pă­sări, vite și oi, poate că ro­mâ­ni­lor nu le rămâ­nea de­cât purcelul.”
      Pri­cepi, tăr­tă­cuță? Așa‑s de să­tul de na­țio­na­liș­tii ăș­tia de doi bani, că n‑am cu­vinte să spun… vor­bim de niște mici și ajun­gem la daci li­beri, to­tul e in­ven­tat de noi, ne cre­dem bu­ri­cul pămân­tu­lui și nu sun­tem în stare să avem un stat func­țio­nal și res­pect pen­tru lege, pen­tru că sun­tem proști și hoți. Offf!

    • Petru Moldovan

      Se pare ca ci­neva s‑a su­pa­rat rau…

  4. Viorel Dorneanu

    În sfânta tra­di­ție aca­de­mică în care toate cu­vin­tele sunt fie fran­țu­zești fie din slavă și mi­cii tre­bu­iau să fie im­por­tați. Oare noi am in­ven­tat nu­mai avio­nul cu reacție!

    • Jurnal de bord

      Lu­mea nu ține cont de gra­ni­țele pe care le tra­gem în­tre noi, po­poa­rele. Re­țe­tele cir­culă, sunt pre­lu­ate, adap­tate, re­in­ter­pre­tate și nu e nici o în­jo­sire în asta. Iar des­pre avio­nul cu re­ac­ție vă pot spune că nu noi l‑am in­ven­tat, ci Coandă. Nu cred că vre­u­nul din stră­mo­șii mei sau ai dvs. au avut vreo con­tri­bu­ție, deci să nu ne aro­găm me­rite pe care nu le avem. Oa­me­nii de ge­niu in­ven­tează lu­cruri, nu popoarele. 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.