Fi­e­care din­tre noi avem tim­pul nos­tru, o mică fe­reas­tră prin care pu­tem privi și pu­tem fi vă­zuți pen­tru o vreme. Fi­e­care din­tre noi tre­cem în fe­lul pro­priu prin această fe­reas­tră că­tre cei­lalți și pu­țini sunt cei care în­țe­leg că toc­mai această tre­cere con­tează. Încă și mai pu­țini re­u­șesc să o facă să conteze.

Tim­pul lui BB King toc­mai s‑a în­che­iat. Ceva din spi­ri­tul și ener­gia mu­zi­cii lui va rămâne încă multă vreme cu cei­lalți, iar ăsta e un semn că el a în­țe­les și a re­u­șit să con­teze. În 1997, într-un me­mo­ra­bil con­cert live la Montreux, BB King a orches­trat o ade­vă­rată lec­ție de ana­to­mie a blues-ului, re­le­vând pu­bli­cu­lui stra­tu­rile com­plexe și mi­nu­nate care com­pun mu­zica sa, adu­cându-le pe rând în prim plan ca să poată fi dis­tinse de ure­chea ama­to­ru­lui și apoi iden­ti­fi­cate în me­lan­jul com­pli­cat al pie­se­lor. Iar tema pe care s‑a des­fă­șu­rat a fost piesa “Yo­u­’re go­nna miss me when I’m dead”.

A avut drep­tate. Deja ne e dor.