Po­veș­tile cu An­drei Pleșu prind la pu­blic. Lu­mea e in­te­re­sată de eru­di­ția lui, fas­ci­nată de fe­lul în care știe să-și ex­pună ide­ile și, în egală mă­sură, fe­ri­cită să‑l tă­vă­lească prin no­roi pen­tru a‑l aduce la un nu­mi­tor co­mun cu ea însăși.

An­drei Pleșu cu si­gu­ranță nu e un în­ger. Sunt con­vins că are pro­pri­ile sale că­deri și pă­cate, ca fi­e­care om de alt­fel. Nu mi s‑a pă­rut vreo­dată că po­zează în in­stanța mo­rală su­premă, chiar dacă face ade­sea ju­de­căți in­te­re­sante și foarte per­ti­nente pe acest su­biect. Însă nu cred că e ca­zul să luăm frân­turi ne­in­te­li­gi­bile din com­por­ta­men­tul său și să le atri­buim unor pre­su­puse de­fecte ale sale, ne­cu­nos­cute până acum, dez­vă­lu­ite în premieră.

Tex­tul de mai jos face exact asta. Citindu‑l, nu pri­cep ni­mic, pen­tru că n‑are lo­gică. Va să zică Pleșu nu este re­cu­nos­cut într‑o li­bră­rie a unui lanț și din ca­uza asta nu i se acordă di­sco­un­tul la care e în­drep­tă­țit. În care afa­cere de această ta­lie se acordă re­du­ceri pe baza re­cu­noaș­te­rii fi­zice? Pen­tru asta s‑au in­ven­tat car­du­rile de di­sco­unt, ca să nu tre­bu­iască să ne țină minte li­bra­rii că sun­tem cli­enți cu drep­turi spe­ci­ale. E aiu­rea să crezi că ci­neva se aș­teaptă la re­du­ceri pe baza fap­tu­lui că e notoriu.

În plus apli­ca­ția de casă care aplică di­sco­un­tul nu cred să aibă func­țio­na­li­tăți de ti­pul “apă­sați tasta Pleșu pen­tru a aplica o re­du­cere de 30%”. E o în­treagă “fi­lo­zo­fie” con­ta­bilă în spate, dar asi­gur pe ori­cine că re­du­ce­rile la pre­țul de raft nu pot fi acor­date dis­cre­țio­nar, la la­ti­tu­di­nea vân­ză­to­ru­lui. Tre­buie să existe un cod, un de­clan­șa­tor al apli­că­rii re­du­ce­rii. Adică un card.

Dar să pre­su­pu­nem că to­tuși un di­sco­unt tre­buia acor­dat, cumva. Autoa­rea tex­tu­lui ha­bar n‑are ce a dis­cu­tat Pleșu cu pa­tro­nul lan­țu­lui. Poate că i‑o fi re­la­tat în­tâm­pla­rea într-un cu to­tul alt re­gis­tru de­cât cel al re­cla­ma­ției. Poate că pa­tro­nul a de­cis uni­la­te­ral că vrea să facă caz de si­tu­a­ția res­pec­tivă. Ori poate nici pa­tro­nul, ci vreun șef al lan­țu­lui că­ruia pa­tro­nul i‑a spus să gă­sească o so­lu­ție pen­tru vi­i­tor, iar șe­ful — din ex­ces de zel — s‑a gân­dit să gă­sească și un țap ispășitor.

De la în­tâm­pla­rea pro­priu-zisă până la re­la­ta­rea autoa­rei tex­tu­lui există un nu­măr foarte mare de po­si­bile ipo­teze. A pre­zuma că re­cla­ma­giul Pleșu a ce­rut sau a de­ter­mi­nat de­mi­sia unui li­brar este ten­den­țios. Ori te in­for­mezi și vii cu ex­pli­ca­ții com­plete, ori te ab­ții să-ți dai cu presupusul.

Sau te gân­dești că un ar­ti­col care îl tă­vă­lește în mod ele­gant pe Pleșu va face au­diență. Așa că nu mai con­tează câ­teva frac­turi logice.