Poveștile cu Andrei Pleșu prind la public. Lumea e interesată de erudiția lui, fascinată de felul în care știe să-și expună ideile și, în egală măsură, fericită să‑l tăvălească prin noroi pentru a‑l aduce la un numitor comun cu ea însăși.
Andrei Pleșu cu siguranță nu e un înger. Sunt convins că are propriile sale căderi și păcate, ca fiecare om de altfel. Nu mi s‑a părut vreodată că pozează în instanța morală supremă, chiar dacă face adesea judecăți interesante și foarte pertinente pe acest subiect. Însă nu cred că e cazul să luăm frânturi neinteligibile din comportamentul său și să le atribuim unor presupuse defecte ale sale, necunoscute până acum, dezvăluite în premieră.
Textul de mai jos face exact asta. Citindu‑l, nu pricep nimic, pentru că n‑are logică. Va să zică Pleșu nu este recunoscut într‑o librărie a unui lanț și din cauza asta nu i se acordă discountul la care e îndreptățit. În care afacere de această talie se acordă reduceri pe baza recunoașterii fizice? Pentru asta s‑au inventat cardurile de discount, ca să nu trebuiască să ne țină minte librarii că suntem clienți cu drepturi speciale. E aiurea să crezi că cineva se așteaptă la reduceri pe baza faptului că e notoriu.
În plus aplicația de casă care aplică discountul nu cred să aibă funcționalități de tipul “apăsați tasta Pleșu pentru a aplica o reducere de 30%”. E o întreagă “filozofie” contabilă în spate, dar asigur pe oricine că reducerile la prețul de raft nu pot fi acordate discreționar, la latitudinea vânzătorului. Trebuie să existe un cod, un declanșator al aplicării reducerii. Adică un card.
Dar să presupunem că totuși un discount trebuia acordat, cumva. Autoarea textului habar n‑are ce a discutat Pleșu cu patronul lanțului. Poate că i‑o fi relatat întâmplarea într-un cu totul alt registru decât cel al reclamației. Poate că patronul a decis unilateral că vrea să facă caz de situația respectivă. Ori poate nici patronul, ci vreun șef al lanțului căruia patronul i‑a spus să găsească o soluție pentru viitor, iar șeful — din exces de zel — s‑a gândit să găsească și un țap ispășitor.
De la întâmplarea propriu-zisă până la relatarea autoarei textului există un număr foarte mare de posibile ipoteze. A prezuma că reclamagiul Pleșu a cerut sau a determinat demisia unui librar este tendențios. Ori te informezi și vii cu explicații complete, ori te abții să-ți dai cu presupusul.
Sau te gândești că un articol care îl tăvălește în mod elegant pe Pleșu va face audiență. Așa că nu mai contează câteva fracturi logice.
18:07
Subscriu in totalitate, O să mă știi de nicăieri!
22:07
Sper că nu chiar “în totalitate”, nu de alta, dar observ acum că am făcut, din grabă, câteva mici greșeli de tipar, pe care mi le asum. 🙂 Graba strică treaba, dar nu e o scuză.
14:07
Eu văd treaba asta cam așa: “O să mă știi de undeva”, amenință doamna care a scris “articolul”, într‑o carte în care vorbește numai și numai despre ea (așa cum face și pe blog, în cea mai mare parte a timpului. Ea, femeia fatală, ea nemaipomentia, ea extraordinara, cea mai femeie dintre femei. Până la un punct prinde, dar, când vorbești prea mult despre tine, începi să plictisești. Ori doamna vrea să fie cunoscută, să o știm de undeva. Și atunci mai sare cu câte o păruială cu o altă veleitară (cu care e de fapt amică)și uite așa mai află câțiiva de existența ei. Dar nu e de ajuns. Vrea mai mult, iar povestea asta cu Pleșu e oportunitatea perfectă. Poveste reală sau nu, nu conteazâ. Important e că atrage atenția asupra ei. Dacă Pleșu habar nu avea cine e, acum o s‑o știe și el de undeva! Și mulți alții! Lumea preia “articolul” ei. Unii îl rescriu, alții îl povestesc, alții se revoltă. Subit, toată lumea literară (și nu numai)vorbește despre ea. Punct ochit, punct lovit!
P.S. Spun toate aste în condițiile în care Andrei Pleșu nu este nici pe de parte unul dintre personajele mele preferate.