Trec pe lângă noi în fiecare zi. Uneori îi remarcăm, alteori nu. Trecem și noi absenți mai departe și nu ne întrebăm ce e cu ei. Sunt oamenii-care-ascultă-muzică, oamenii-cu-căștile-audio. Ascultă muzică, îți spui, ascultă muzică. Nu te aud, nu te văd. Între tine și ei e un gol, indecent și jenant. Între tine și ei e declarația lor de dezavuare: nu vreau să te cunosc. Dacă privești atent vei vedea semnele distanței pe care au pus‑o între ei și tine.
Vei observa privirea absentă, desprinsă de realitatea înconjurătoare, plutind parcă peste ceilalți, trecând prin oameni și obiecte ca și cum nimeni nu ar fi acolo. Au aerul că nu observă pe nimeni, că sunt singuri într-un loc pustiu — ochii sunt ficși precum ai fantomelor din filmele anilor ’60, care pluteau eteric și nerealist peste imaginile filmate, sugerând intersectarea întâmplătoare a două lumi paralele cărora nu le e îngăduit să comunice. Ai sentimentul straniu că ești inoportun, că incomodezi. Dacă forțezi intersectarea privirilor, își întorc capul, dar nu brusc, ci lent ca și cum de fapt nu te-ar fi văzut. Dacă le vorbești, te ignoră sub pretextul că nu te aud — trebuie să insiști și să țipi ca să te audă. Abia atunci poate vor accepta să-și dea căștile la o parte și să te asculte, privindu-te cu vizibilă neplăcere. Dialogul este oricum ratat din start.
Cei ce nu vor să te cunoască, cei ce se închid în cetatea propriului lor ego, sunt uneori smulși de acolo în mod violent. Paradoxal, lumea pe care o evită dă buzna peste împărăția lor personală și uneori îi expediază direct în împărăția veșnică.
Din ce în ce mai mulţi români îşi pierd viaţa pentru că ascultă muzică la un volum ridicat atunci când merg pe stradă. Doi pietoni mor în fiecare zi în România, iar în trei cazuri din zece, acest lucru se întâmplă pentru că nu au auzit ce se întâmplă în jurul lor.
Sursa: Risc de accident în cazul celor care ascultă muzică pe stradă
18:07
Sorin, eu personal ascult carti, nu muzica (nu ca e mai bine sau mai rau, dar asta e motivul meu pentru a pune castile pe urechi).
De acasa pana la serviciu fac cam 45–50 de minute dus, 45–50 de minute intors, pe care in loc sa le pierd fragmentat cu drumul pana la metrou, calatoria in metroul arhiplin, schimbatul metroului, le castig ascultand o carte.
Nu am socializat cu strainii nici inainte sa port castile pe urechi, nu simt ca pierd mare lucru, din contra:
— faptul ca aglomeratia imi face drumul mai lung ma bucura pentru ca parcurg mai mult din carte
— nu mai aud oameni morocanosi, suparati pe viata si pe semenii lor pentru simplul fapt ca exista si ocupa acelasi spatiu (nu stiu de cate ori am auzit vreun prost ori proasta mirat si indignat — “unde se duc/inghesiue frateee astia la ora asta?”)
— nu mai aud povestile vreunei tate, povesti in care mereu ea e cea care are dreptate si alte persoane, care nu sunt prezente la discutie, sunt rele si i‑au facut si i‑au dres.
16:07
Nu se vede articolul din link. E despre cei cu căști în urechi? Că dacă da, pot explica din perspectiva proprie.
17:07
Oops! Ceva glitch de wordpress.
http://sorin.sfirlogea.com/miniblog/2015/07/29/cei-ce-nu-vor-sa-te-cunoasca/
13:07
In realitate, donatorii sunt niste oameni extraordinari,