Ro­mâ­ni­lor le plac pi­lele. S‑au fo­lo­sit de ele zeci de ani ca să-și ușu­reze viața sau ca să pro­cure ches­tii care cir­cu­lau “pe sub mână”. Le-au uti­li­zat ca să pro­mo­veze în pro­fe­sie sau ca să ajungă șefi. Până și la me­dic mer­gea cu pile. Ce mai, pi­lele erau com­po­nenta esen­ți­ală a suc­ce­su­lui personal.

Dar există și pile pe care ni­meni nu le‑a fo­lo­sit vreo­dată. Ba chiar ni­meni nu le‑a cer­ce­tat. Ne­u­ti­li­zate, aban­do­nate și com­plet ui­tate, pi­lele alea încă func­țio­nează. O po­veste des­pre su­per­fi­ci­a­li­ta­tea ro­mâ­nească, des­pre graba și ușu­rința cu care ne fă­lim că am dat lu­mii minți ge­ni­ale și des­pre in­ca­pa­ci­ta­tea noas­tră na­țio­nală de a ne va­lo­riza vâr­fu­rile intelectuale.