Mă uit la fo­to­gra­fia asta și mă bu­fnește râ­sul. Eram în căl­da­rea Po­dragu, în vara lui ’87 și ne­no­ro­ci­rea aia de cort Ca­rai­man avea ne­voie de o fo­lie de plas­tic peste el ca să re­ziste la ploaie. Ne bă­tuse vân­tul toată noap­tea — da’ rău, nu glumă — după ce cu o seară îna­inte tră­se­sem o sti­clă de rom de-un kil în trei. Eu nu prea dor­mi­sem cine știe ce, că mai mult ți­nu­sem de be­țele din in­te­rior să nu ne ia vân­tul cor­tul. Iar tur­binca de lângă mine era ruc­sa­cul cu ca­dru, da’ nu din ăla ro­mâ­nesc, ci unul ce­hesc sau po­lo­nez pe care nu mai știu de unde naiba l‑am achi­zi­țio­nat — am că­rat 35 de kile cu el la tura aia. Bo­can­cii erau de ar­mată — vâ­nă­tori de munte pen­tru cu­nos­că­tori 😉 — iar jam­bie­rele erau grena cu alb și toată lu­mea mă în­treba dacă sunt rapidist.

O tem­pora, o mores!