Vo­lens-no­lens, as­cult mu­zică ro­mâ­nească la ra­dio. Că așa e mo­de­lul, casa de dis­curi plă­tește, ra­di­oul di­fu­zează. Pro­mo­văm ar­tiș­tii ro­mâni, cică. Can­ti­ta­tea de ra­hat care curge prin di­fu­zoare e co­ple­și­toare și există te­ri­bila ten­ta­ție să pui un semn de ega­li­tate în­tre tot ce auzi. Și într‑o oa­re­care mă­sură chiar așa și e: toți o apă ș‑un pământ. But not quite.

De­u­năzi am as­cul­tat cu mai multă aten­ție piesa aia nouă a lui Smi­ley, Pier­dut bu­le­tin. Îna­inte de a co­menta tex­tul, hai să sta­bi­lim stan­dar­dul de ver­si­fi­ca­ție al in­dus­triei mu­zi­cale ro­mâ­nești. Ne vom fo­losi pen­tru asta de An­dra — sim­bo­lul me­di­o­cri­tă­ții na­țio­nale — și de piesa ei Nici­o­dată să nu spui nici­o­dată. Un me­saj foarte bo­gat în în­țe­le­suri, gen.

De la vi­aţă când te în­tâl­neşti cu
Des­ti­nul de care vor­beşti tu
Şi de care se lo­vesc şi restu’
[…]
Şi dacă ci­neva-mi spunea
Că tu eşti ju­mă­ta­tea mea
Aş fi râs, “ha, ha”…
[…]
Des­tinu’ rupe primu’ re­gu­lile fireşti
Re­gu­lile pur omeneşti
După care-ai mers până să‑l întâlneşti

Însă Smi­ley m‑a surprins.

Mă uit în ju­rul meu, alte ver­siuni de eu,
Mă-ntreb, oare așa vrem noi sau așa vrea Dumnezeu?
Ace­lași păr, ace­eași față, ace­lași ideal în viață,
Uite cum orice minte lim­pede se pierde în ceață
[…]
Vorbă de fu­mă­tor, cui îi pasă?
Porcu’, vita, pui în plastic,
Pui în plasă, scoți pe masă,
Dar tu cine ești? Cui îi pasă?

Ok, nu e Nichita Stă­ne­scu, dar to­tuși piesa are o temă și chiar una in­te­re­santă: pier­de­rea iden­ti­tă­ții într‑o lume a con­ve­nien­țe­lor, a ma­ni­pu­lă­rii și a pre­siu­nii de a re­uși cu orice preț. Me­sa­jul e trans­mis într-un mod sub­til-in­te­li­gent, pen­tru că re­fre­nul su­ge­rează re­pe­ti­tiv că toate as­tea ți se în­tâm­plă și ție, cel ce as­culți, chiar dacă nu ești pre­gă­tit să re­cu­noști asta.

Nu am de­ve­nit fan al lui Smi­ley. Dar cred că me­rită să sem­na­lez când un ar­tist în­cearcă să pună un pic de sub­stanță în mu­zica sa. Pen­tru că — slavă Dom­nu­lui care i‑a fe­ri­cit pe cei să­raci cu du­hul — de lo­bo­to­mi­zați veș­nic su­râ­ză­tori pre­cum An­dra nu du­cem lipsă.