Mer­geam ieri seară pe stradă că­tre o far­ma­cie. Ca pie­ton, adică. Pe lângă mine pu­z­de­rie de ma­șini în­ghe­su­indu-se la se­ma­fo­are, cla­xo­nat ner­vos, frâne scrâș­nite. Pe lo­cu­rile din spate, în multe din ma­șini, stă­teau co­pii. Unii cu na­su­rile li­pite de gea­mu­rile la­te­rale, al­ții re­ze­mați de ban­cheta din spate, plic­ti­siți de dru­mul pro­ba­bil lung. Și mi-am amin­tit că am ci­tit de cu­rând un ar­ti­col des­pre tra­fi­cul din Bu­cu­rești, des­pre ne­bu­nia ma­și­ni­lor par­cate peste tot. Era un ins care ex­plica fi­lo­zo­fic că nu se poate să nu existe peste tot par­cări, in­di­fe­rent cât ne-ar costa asta, pen­tru că ma­șina nu e un moft: tre­buie să duci co­pi­lul la gră­di­niță, la me­dic, la școală, la lec­ții de pian, la ka­rate, la fotbal.

Și m‑am gân­dit că un co­pil de-ăsta mo­dern pri­vește pro­ba­bil ma­șina cu to­tul alt­fel de­cât mine. Zil­nic e în ma­șină câ­teva ore. Iar în we­e­kend merge tot cu ma­șina la munte sau la mare. Pen­tru el ma­șina e nor­ma­li­ta­tea. A merge pe jos, cu bi­ci­cleta sau cu auto­bu­zul e ceva de neconceput.

Și când o să de­vină adult ce cre­deți că o să vrea? O să vrea să meargă doar cu ma­șina pen­tru că bi­ne­în­țe­les că tre­buie să meargă cu mașina.