Vin într‑o seară acasă și mi-aduc aminte că am in­sta­lat o apli­ca­ție pe ta­bletă. Ia să văd eu ce e cu ea. Iau ta­bleta și mai-mai s‑o scap din mână. Husa su­port în care era prinsă era spartă în mai multe lo­curi și nu mai ți­nea ta­bleta fi­xată. Fir-ar, zic în gând. După nițel timp vine și Car­men. Eu, bă­iat fi­nuț, n‑o în­treb di­rect “ce-ai fă­cut cu ta­bleta”. Am pus‑o doar la în­căr­cat, un­deva la vedere…

- Auzi, Sori…
Când sunt Sori în­seamnă că ur­mează ceva ce tre­buie să fac sau cu care să fiu de acord.
— Da.
— Ai vă­zut că s‑a spart su­portu’ de la tabletă?
— Da.
— No­roc că am prins‑o, că se fă­cea praf.
— Adică cum ai prins‑o?
— Păi așa bine, că s‑a răs­tur­nat și era gata să se facă praf de po­dea. No­roc că eram atentă și am prins‑o.

Deci so­ția mea e eroul po­zi­tiv. Clar. Da’ eu insist:
— Și cum s‑a răs­tur­nat? S‑a arun­cat în gol, așa, de nebună?
— Nu… ei, și tu acuma… nu… am scăpat‑o eu.
— Aha.
— Auzi, Sori…
— Da.
— Tre­buie să cum­peri o husă nouă.
— Bine.
— Da’ până atunci vezi cum um­bli cu ta­bleta, să nu-ți cadă din husă, că tu nu prea ești atent…