Eram la o gră­di­niță și stă­team pe un scaun, ui­tându-mă cum se ju­cau co­piii. Pe co­vo­rul gros erau în­și­rate ca­mi­oane, cu­buri, ma­șini de po­li­ție și piese de lego. Co­piii for­fo­teau prin­tre ele, ima­gi­nau curse de ma­șini și con­stru­iau ches­tii abs­tracte, dă­râ­mate de en­tu­zi­as­mul al­tor co­pii, care dă­deau bu­zna peste ar­hi­tec­tu­rile proas­păt ima­gi­nate. Pe par­tea cea­laltă a ca­me­rei, stând ca și mine pe un scaun, era Hi­l­lary Clin­ton. Și mă gân­deam că ar tre­bui să‑i spun să facă dra­cu­lui ceva, că iese tâm­pi­tul ăla de Trump pre­șe­dinte. Pân­deam mo­men­tul când îi cap­tez aten­ția, ca să‑i fac un semn și să‑i spun treaba asta foarte im­por­tantă. Nu­mai că, la un mo­ment dat, deo­dată, Tar­zan ((Tar­zan n‑a fost în vis, dar, la ce­re­rea ce­lui mai mare ad­mi­ra­tor al meu, l‑am adă­u­gat în sce­na­riu.)) a bă­gat ca­pul pe ușă și a chemat‑o afară. Pe urmă m‑am trezit.

Tre­buie ne­a­pă­rat s‑o sun pe Hi­l­lary, să‑i spun ce vis aiu­rea am avut.