Unul din­tre lu­cru­rile care mă calcă pe nervi, atunci când se ar­gu­men­tează un fapt sau o idee, este ape­lul la re­la­ti­vi­tate. Eșe­cul sau lipsa de per­for­manță este jus­ti­fi­cată prin fap­tul că și al­ții au eșuat, și al­ții au căl­cat greșit. Com­pa­ra­ția este scuza fa­cilă a me­di­o­cri­tă­ții. N‑am fost în stare, dar uite‑l pe ăla, el e și mai prost ca mine!

Sunt con­vins că această me­teahnă este uni­ver­sal răs­pân­dită în rân­dul spe­ciei umane. Există însă lo­curi unde ea este ri­di­cată la nivel de prac­tică na­țio­nală și mă tem că ro­mâ­nii sunt prin­tre prac­ti­can­ții de frunte ai aces­tui tip de ra­țio­na­ment. Îl re­gă­sim la tot pa­sul, de la jus­ti­fi­ca­rea com­por­ta­men­tu­lui ile­gal în tra­fic (așa fac toți) până la ar­gu­men­ta­rea vo­tu­lui acor­dat unui in­frac­tor (lasă că și ăi­lalți can­di­dați au fu­rat!).

Ob­serv însă că și în alte fe­luri de ra­țio­na­mente obi­ce­iul com­pa­ra­ției este pre­zent. De pildă presa nu vor­bește des­pre per­for­man­țele Si­mo­nei Ha­lep, des­pre evi­denta scă­dere de formă, des­pre fap­tul că nu mai re­u­șește să gă­sească ar­mele cu care să în­vingă ju­că­toa­rele din top 10 WTA. Sunt semne în­gri­jo­ră­toare ale unei lipse de pro­gres. Însă presa e pre­o­cu­pată să ne in­for­meze per­ma­nent că Si­mona e tot pe lo­cul 5 mondial, gra­ție unor con­junc­turi fa­vo­ra­bile care o men­țin pe această po­zi­ție. Nu va­loa­rea în sine ne in­te­re­sează, ci com­pa­ra­ția cu ceilalți.