Ce-am înțeles eu din toată povestea care s‑a întâmplat în Turcia:
- că puciștii n‑au fost nici suficient de mulți, nici suficient de organizați, dar nu înseamnă că vroiau ceva rău pentru Turcia
— că există o susținere populară pentru Erdogan în ciuda manifestațiilor de protest din trecut care arătau o aparentă opoziție civică
— că felul în care Erdogan s‑a sustras arestării sale de către puciști sugerează că ar fi știut de lovitura de stat și poate a lăsat‑o să se producă pentru a o înăbuși rapid și a‑și consolida poziția și puterea
— că marile puteri occidentale îl susțin pe Erdogan chiar dacă e clar că e cam islamist și nu chiar prieten cu democrația, probabil pentru că în acest moment le servește interesele
Se știe că armata turcă și‑a asumat rolul de garant al secularității statului încă de la fondatorul statului turc modern, Mustafa Kemal Ataturk. Deci faptul că s‑au răsculat împotriva unui regim care alunecă încetișor spre un fundamentalism religios moderat nu e neapărat ceva rău. Nici înlocuirea lui Erdogan n‑ar fi fost neapărat ceva rău, adevărata întrebare fiind cine ar fi preluat puterea. Dar ceea ce e sigur de rău este că, o dată puciul eșuat, Erdogan va avea pretextul și motivația să întărească și mai mult măsurile antidemocratice.
Și, la final, vă propun un exercițiu de imaginație: suntem în 22 decembrie 1989, lovitura de stat împotriva lui Ceaușescu nu reușește total, dictatorul revine și organizează alegeri libere, la care candidează el și un anticomunist. Cine credeți că ar fi câștigat alegerile? Pe cine ar fi votat românii? Și ce ar fi urmat ca măsuri după aceea?
Exact, v‑ați prins.
Lasă un comentariu