Într‑o lume în care mu­zica pare să se în­drepte ver­ti­gi­nos spre a de­veni o în­și­ru­ire de su­nete re­pe­ti­tive, în­so­țite de câ­teva ver­suri lip­site de orice sub­stanță in­te­lec­tu­ală, pre­miul No­bel pen­tru li­te­ra­tură acor­dat lui Bob Dy­lan este cu si­gu­ranță ceva foarte ciu­dat. Cine e in­di­vi­dul ăsta care me­rită di­ta­mai re­cu­noaș­te­rea in­ter­națio­nală? Ce naiba a scris, că parcă e cân­tă­reț, nu? De când iau cân­tă­re­ții pre­miul No­bel pen­tru li­te­ra­tură? Nici mă­car n‑are voce…

No­uă­zeci la sută din­tre cei pe care i‑am în­tre­bat au ad­mis că, de cele mai multe ori, nu as­cultă ver­su­rile unei me­lo­dii. Pie­sele au de­ve­nit o com­po­nentă rit­mică, un fond so­nor plă­cut sau dim­po­trivă, func­ție de gus­tu­rile mu­zi­cale per­so­nale. Și nu știu să spun dacă e vina ar­tiș­ti­lor mo­derni că au sim­pli­fi­cat ver­si­fi­ca­ția până la nive­lul re­tar­du­lui min­tal sau ei doar s‑au adap­tat la lipsa de aten­ție a pu­bli­cu­lui. Dar știu că există ar­tiști care nici­o­dată n‑au com­pus o piesă fără să aibă o po­veste de spus prin ver­su­rile ei. Mă gân­desc la Len­non și la Sting, de pildă. Și la mulți al­ții. Iar prin­tre ei, un­deva în frunte, se află și Bob Dylan.

Pu­țini mai știu azi că Dy­lan com­pune și cântă de peste 50 de ani. Și mai pu­țini știu că o mul­țime din pie­sele lui au fost re­lu­ate și re­mi­xate de alți ar­tiști, fă­cându-le din nou ce­le­bre. Și încă și mai pu­țini au ur­mă­rit te­mele pe care le‑a abor­dat prin ver­su­rile sale, ver­suri care nici­o­dată nu sunt scrise la în­tâm­plare. Ade­se­ori sunt crip­tice, se pot doar ghici sen­su­rile lor, iar Dy­lan a fost în­tot­dea­una zgâr­cit cu ex­pli­ca­ți­ile în pri­vința gân­du­ri­lor sale ar­tis­tice. A in­flu­en­țat prin arta sa ge­ne­ra­ții în­tregi și și‑a pus o am­prentă in­con­fun­da­bilă pe mu­zica nord-ame­ri­cană. Dar a fost oare cu ade­vă­rat un poet?

Într-un anume sens, da. Un poet ne­în­țe­les pe de­plin, mai de­grabă dor­nic să rămână de­parte de pu­blic și de faima mondenă, ade­sea prea acid în re­plici și cu si­gu­ranță un non­con­for­mist. Un ar­tist cu ca­li­tăți vo­cale cel pu­țin dis­cu­ta­bile. Un ciu­dat cu re­ac­ții im­po­si­bil de pre­vă­zut, un ca­pri­cios, un va­ni­tos ade­sea. S‑a re­in­ven­tat de ne­nu­mă­rate ori, sim­țind schim­bă­rile din pul­sul so­ci­e­tă­ții și a avut de fi­e­care dată punc­tul său ori­gi­nal de ve­dere asu­pra lu­mii. Nu as­culți Dy­lan pen­tru vo­cea sa re­mar­ca­bilă, nici pen­tru orches­tra­ții ela­bo­rate. As­culți Dy­lan pen­tru po­veș­tile pe care le spune.

Ju­riul de la Sto­c­kholm nu ne‑a obiș­nuit până acum cu ale­geri atât de ne­aș­tep­tate. De ce acum? Nu știu. De ce Dy­lan? Nici asta nu știu. E lim­pede însă că ne aș­teaptă încă o sur­priză din par­tea ar­tis­tu­lui: ne­pă­sa­rea com­pletă cu care tra­tează pre­miul acor­dat. Ai pu­tea spune chiar cu un fel de in­so­lență: n‑am ne­voie de pre­miul vos­tru. Și, așa cum îl per­cep eu pe Dy­lan, chiar cred că nu are ne­voie de el. Ca să‑l pa­ra­fra­zez: I used to care, but things have changed.

De aia cred că pre­miul No­bel pen­tru li­te­ra­tură a fost greșit acor­dat anul ăsta.