Din când în când am un sen­ti­ment de dis­pe­rare când mă gân­desc la vi­i­tor. Mă mai lasă și pe mine pu­te­rile, mi se slă­besc mu­ș­chii spe­ran­ței. De cu­rând am avut ace­eași sen­za­ție, după ce am tot în­tâl­nit în ul­tima vreme tot fe­lul de pa­tri­oți de mu­cava, neica-ni­meni din ăș­tia care-și strigă na­țio­na­lis­mul în me­diul on­line, dar sunt in­ca­pa­bili să facă vreun gest de real de­vo­ta­ment față de pa­tria lor. Sau cre­din­cioși de doi bani, care urlă că vor să pro­te­jeze fa­mi­lia tra­di­țio­nală, dar ei sunt niște je­guri mo­rale în viața de zi cu zi. Și tare aș vrea să am bani mulți ca să or­ga­ni­zez un ex­pe­ri­ment sim­plu: trei eve­ni­mente în paralel.

Pri­mul ar fi o adu­nare na­țio­nală, un­deva pe un deal is­to­ric, care să du­reze trei zile in­di­fe­rent de vre­mea de afară, prin care să ne ex­pri­măm îm­pre­ună ide­a­lu­rile na­țio­nale: uni­rea cu Mol­dova, cin­sti­rea ero­i­lor na­țio­nali, afir­ma­rea va­lo­ri­lor na­țio­nale. Par­ti­ci­pan­ții ar tre­bui să-și aducă mân­care și mij­loace de adă­post pen­tru trei zile, iar pro­gra­mul ar fi com­plet de­di­cat pa­tri­o­tis­mu­lui. Fără mu­zică, fără amu­za­ment, doar noi, pa­tri­o­ții ță­rii, dis­cu­tând des­pre va­lo­rile noas­tre na­țio­nale, re­ci­tând po­e­zii ale ma­ri­lor noș­tri po­eți și re­me­morând ci­tate din ma­rii noș­tri gânditori.

Al doi­lea eve­ni­ment ar fi la o mare mâ­năs­tire, un­deva prin țară. Trei zile de ru­gă­ciune și post, cu sme­re­nie și gân­dul la cele sfinte. Trei zile de slu­jbe ți­nute de popi fai­moși, de po­me­niri și po­mel­nice, de aca­tiste și îm­păr­tă­șa­nii. Trei zile în care cei ce vin să mă­nânce borș că­lu­gă­resc de le­gume și iah­nie de fa­sole. Iar de băut doar apă.

Al tre­i­lea eve­ni­ment ar fi Bu­cu­rești. Mese multe, într-un spa­țiu aco­pe­rit și fe­rit de vânt și ploaie, unde s‑ar oferi gră­tare, țu­ică, vin și bere la dis­cre­ție și gra­tu­ite, toate aduse pe ba­nii ofi­ci­a­li­lor de la Bru­xe­l­les și ai co­mu­ni­tă­ții ho­mo­se­xu­a­li­lor din Eu­ropa. Adică ăia pe care, de­cla­ra­tiv, ro­mâ­nii zic că îi urăsc din răs­pu­teri pen­tru că ne-au dis­trus țara. Sau pen­tru că plă­nu­iesc să ne‑o distrugă.

Apoi aș face o sta­tis­tică sim­plă: câți au mers la adu­na­rea na­țio­nală, câți au mers la ru­gă­ciune și câți au mers la mân­care și bă­u­tură gra­tu­ită. Și am ști și noi câți sun­tem cu ade­vă­rat pa­tri­oți, câți sun­tem cu ade­vă­rat re­li­gi­oși și câți sun­tem doar niște ji­go­dii imo­rale care trăn­că­nesc aiu­rea des­pre iu­bi­rea de pa­trie și de Dumnezeu.

Nu‑i așa că ar fi interesant?