Pen­tru toți eco­na­ziș­tii din Ro­mâ­nia, ăia care strigă că nu mai tre­buie să tă­iem nici mă­car o frunză din pă­duri și care vor Ro­mâ­nia trans­for­mată într-un mare parc na­țio­nal păzit cu pușca în mână, am o mică pro­vo­care. Nu e greu, ne­ce­sită doar o fo­lie de plas­tic și zece mi­nute din viața lor.

Iată des­pre ce e vorba: să pân­dească mo­men­tul când se um­ple re­ci­pien­tul de gu­noi din casă. Îl știu ei, ăla de sub chiu­veta de la bu­că­tă­rie. Când văd că e cam vre­mea să‑l ducă la pu­belă, să ia o fo­lie de plas­tic și s‑o în­tindă pe jos în bu­că­tă­rie. Sau în baie, după pre­fe­rințe. Să răs­to­arne gu­no­iul pe fo­lie și să‑l sor­teze în cinci gră­mezi se­pa­rate: plas­tic, sti­clă me­tal, hâr­tie și gu­noi or­ga­nic. Când ter­mină de sor­tat pot ad­mira di­men­siu­nea fi­e­că­rei gră­mezi ști­ind că: sti­cla nu se des­com­pune nici­o­dată, plas­ti­cul se des­com­pune în cam 100 de ani, am­ba­la­jele de alu­mi­niu se dez­in­te­grează în 500 de ani. Hâr­tia ne­re­ci­clată în­seamnă co­paci tă­i­ați. Con­clu­zia? Toc­mai și-au de­mon­strat sin­guri câtă res­pon­sa­bi­li­tate față de me­diu au.

Apoi se strânge fo­lia și se în­deasă în co­șul de gu­noi, care se duce la pu­belă. În tim­pul ăsta mă în­jură în gând că i‑am pus să facă un exer­ci­țiu așa de tâm­pit și apoi dau fuga pe Fa­ce­book să mai pos­teze ceva des­pre cum se de­fri­șează pă­du­rile din România.

PS Ro­mâ­nia este co­dașa Uniu­nii Eu­ro­pene la re­ci­cla­rea de­șe­u­ri­lor. Fe­li­ci­tări, ecologiștilor!