Ieri am avut un soi de pre­mo­n­i­ție că fi­nala de la Ma­drid avea să fie me­mo­ra­bilă într-un fel pe care nu știam să‑l ex­plic și, con­trar obi­ce­iu­ri­lor mele, am des­chis te­le­vi­zo­rul și am ur­mă­rit ul­ti­mul set. N‑am regretat.

Cei care trec mai des prin pa­gi­nile blo­gu­lui meu știu că am avut ade­sea cu­vinte as­pre pen­tru Si­mona Ha­lep și mai ales asu­pra com­por­ta­men­te­lor ei. Din­colo de cri­ti­cile mele a exis­tat în­tot­dea­una do­rința de a o ve­dea re­u­șind cu ade­vă­rat, de­ve­nind o mare spor­tivă. Eu nu cred că poți fi me­mo­ra­bil în is­to­ria ori­că­rui sport dacă nu dai și do­vada unui ca­rac­ter pe mă­sura ta­len­tu­lui. Și de aceea mus­tră­rile mele se năș­teau din su­pă­ra­rea de a ve­dea atâta po­ten­țial risipit.

Ieri însă, Si­mona a ară­tat că ar pu­tea fi me­mo­ra­bilă. Am vă­zut în pri­vi­rea ei, în ex­pre­sia con­cen­trată a fe­ței și în în­dâr­ji­rea lup­tei spor­tive sem­nele unei re­ale schim­bări de ati­tu­dine. Si­mona era acolo, știa că poate și vroia să în­vingă. Nu a mai dat ochii peste cap, n‑a mai ară­tat frus­trări ado­les­cen­tine, nici ha­chițe de ve­detă răsfă­țată. A strâns din dinți, a gân­dit, a ră­mas lu­cidă și a învins.

Apoi a re­cu­nos­cut că as­tea au fost efec­tele edu­ca­ției lui Dar­ren Ca­hil. Dom­nule Ca­hil, aveți res­pec­tul meu! Con­ti­nu­ați. Mai e mult de muncă și re­u­șita nu e si­gură. Dar e clar: Si­mona poate de­veni o mare sportivă.

Ci­tește: Măr­tu­ri­si­rea lui Ha­lep: „Aceasta este noua Simo. După Mi­ami, Dar­ren nu a mai vrut să lu­creze cu mine din ca­uza atitudinii”