Ieri am avut un soi de premoniție că finala de la Madrid avea să fie memorabilă într-un fel pe care nu știam să‑l explic și, contrar obiceiurilor mele, am deschis televizorul și am urmărit ultimul set. N‑am regretat.
Cei care trec mai des prin paginile blogului meu știu că am avut adesea cuvinte aspre pentru Simona Halep și mai ales asupra comportamentelor ei. Dincolo de criticile mele a existat întotdeauna dorința de a o vedea reușind cu adevărat, devenind o mare sportivă. Eu nu cred că poți fi memorabil în istoria oricărui sport dacă nu dai și dovada unui caracter pe măsura talentului. Și de aceea mustrările mele se nășteau din supărarea de a vedea atâta potențial risipit.
Ieri însă, Simona a arătat că ar putea fi memorabilă. Am văzut în privirea ei, în expresia concentrată a feței și în îndârjirea luptei sportive semnele unei reale schimbări de atitudine. Simona era acolo, știa că poate și vroia să învingă. Nu a mai dat ochii peste cap, n‑a mai arătat frustrări adolescentine, nici hachițe de vedetă răsfățată. A strâns din dinți, a gândit, a rămas lucidă și a învins.
Apoi a recunoscut că astea au fost efectele educației lui Darren Cahil. Domnule Cahil, aveți respectul meu! Continuați. Mai e mult de muncă și reușita nu e sigură. Dar e clar: Simona poate deveni o mare sportivă.
Lasă un comentariu