Am omorât deja urșii

17 august 2017

Un pri­e­ten din Ger­ma­nia mi‑a po­ves­tit cân­dva des­pre cum arată dru­me­ți­ile montane prin Alpi, acolo unde re­fu­gi­ile au pa­turi cu aș­ter­nut și res­ta­u­rant unde poți să mă­nânci trei fe­luri de mân­care. M‑am amu­zat gân­dindu-mă cum arată cele mai multe re­fu­gii montane din Ro­mâ­nia, în­j­ghe­bări de scân­duri și ta­ble unde lu­xul su­prem e să prinzi loc la prici. Dar din­colo de asta sunt și alte as­pecte la care me­rită să me­di­tăm puțin.

Re­fu­gi­ile din Alpi sunt apro­vi­zio­nate pe șo­sele fă­cute să urce până sus în munte și, când nu se ajunge cu ma­șina, se ajunge cu in­sta­la­ții pe ca­blu. Toate as­tea par foarte fru­moase și ci­vi­li­zate, însă omi­tem im­pac­tul pe care îl au asu­pra al­tor spe­cii. Cu cât an­tro­piza­rea urcă mai sus în munte, cu atât șansele de su­pra­vie­țu­ire ale al­tor spe­cii în­cep să scadă. Vor­bim mult des­pre urși și lupi în ul­tima vreme și des­pre cum au ajuns ei ca în Ro­mâ­nia să co­bo­are în sate și să facă pa­gube. Tre­buie îm­puș­cați, spun unii. Ba nu, tre­buie pro­te­jați, spun al­ții. Și ce ne fa­cem cu tot mai frec­ven­tele in­ci­dente în care urși co­tro­băie prin fun­dul cur­ți­lor din sate și prin tom­be­roa­nele măr­gi­nașe ale orașelor?

Dacă ne-am opri pu­țin din re­torica asta “îm­puș­căm — pro­te­jăm”, am re­a­liza că pro­blema s‑ar pu­tea să pro­vină de la noi. Cu fi­e­care Tran­sal­pina, Transbu­cegi și Transra­rău îm­pin­gem “ci­vi­li­za­ția” tot mai de­parte în te­ri­to­riul săl­bă­ti­ciei, acolo unde ur­șii ar tre­bui să aibă drep­tul să nu se în­tâl­nească la fi­e­care pas cu noi. Și, de fapt, deja i‑am omorât, nu­mai că nu re­cu­noaș­tem asta. Ne in­dignă foarte tare că ac­ce­sul în pă­dure pe dru­mul fo­res­ti­ere este in­ter­zis prin lege, dar ade­vă­rul este că după ’90 orice nă­tă­rău poate să-și ia o troacă de ma­șină, even­tual 4x4, și să vân­ture pă­du­rile în voie, con­si­de­rând că e drep­tul lui in­dis­cu­ta­bil. Orice tăn­tă­lău poate să-și cum­pere o mo­to­ci­cletă și să pârâie cu ea pe coas­tele mun­ți­lor, cre­zându-se ma­rele cam­pion de en­duro. În vre­mu­rile co­mu­niste nu aveam nici atâ­tea ma­șini, nici atâta com­bus­ti­bil și nici atâta tu­peu să bân­tuim toate co­cla­u­rile cu com­pe­ti­ții en­duro sau cu aven­turi de tip off-road, iar Ro­mâ­nia avea încă săl­bă­ti­cie. Azi e plin prin toți mun­ții de mo­toare care zu­m­zăie în toate di­rec­ți­ile, fără opre­liști, fără li­mite. La ce ne așteptăm?

Sunt tot mai pu­țin are­a­lu­rile unde ur­șii și lu­pii își mai pot găsi echi­li­brul unei vieți cu ade­vă­rat săl­ba­tice. Și atunci ce ur­mează? Păi exact ceea ce na­tura știe să facă cel mai bine: adap­ta­rea. Dacă nu mai pot trăi în de­plină săl­bă­ti­cie, ur­șii în­cep să se aco­mo­deze cu pre­zența umană și își su­pra­pun te­ri­to­ri­ile peste ale noas­tre. Se obiș­nu­iesc cu zgo­mo­tul mo­toa­re­lor, cu mi­ro­sul de mo­to­rină, cu pre­zența umană cvasi-con­ti­nuă. Nu ne con­vine, dar este răs­pun­sul fi­resc al na­tu­rii la pro­pri­ile noas­tre ac­țiuni. E con­se­cința fi­rească și predictibilă.

Însă nouă ne e frică de urși. Și nu ne plac pa­gu­bele pe care ni le fac. Ne plac doar pa­gu­bele pe care le fa­cem noi lor. Așa că, în ca­li­tate de spe­cie su­pe­ri­oară, de­ci­dem că noi tre­buie să su­pra­vie­țuim și ei nu. Și, bi­ne­în­țe­les, pri­e­te­nii vâ­nă­tori sunt foarte fe­ri­ciți să ne spri­jine în di­rec­ția asta, ca să-și de­mon­streze și ei băr­bă­ția, de care pro­ba­bil nu sunt foarte si­guri. Dacă veți în­treba pe oc­ci­den­tali, exact ace­leași gre­șeli le-au fă­cut și ei cân­dva: au ur­cat cu an­tro­piza­rea în munte până când au ex­ter­mi­nat orice urmă de car­ni­vore mari. Însă n‑avem timp de sub­ti­li­tăți din astea.

La arme, români!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.