Un prieten din Germania mi‑a povestit cândva despre cum arată drumețiile montane prin Alpi, acolo unde refugiile au paturi cu așternut și restaurant unde poți să mănânci trei feluri de mâncare. M‑am amuzat gândindu-mă cum arată cele mai multe refugii montane din România, înjghebări de scânduri și table unde luxul suprem e să prinzi loc la prici. Dar dincolo de asta sunt și alte aspecte la care merită să medităm puțin.
Refugiile din Alpi sunt aprovizionate pe șosele făcute să urce până sus în munte și, când nu se ajunge cu mașina, se ajunge cu instalații pe cablu. Toate astea par foarte frumoase și civilizate, însă omitem impactul pe care îl au asupra altor specii. Cu cât antropizarea urcă mai sus în munte, cu atât șansele de supraviețuire ale altor specii încep să scadă. Vorbim mult despre urși și lupi în ultima vreme și despre cum au ajuns ei ca în România să coboare în sate și să facă pagube. Trebuie împușcați, spun unii. Ba nu, trebuie protejați, spun alții. Și ce ne facem cu tot mai frecventele incidente în care urși cotrobăie prin fundul curților din sate și prin tomberoanele mărginașe ale orașelor?
Dacă ne-am opri puțin din retorica asta “împușcăm — protejăm”, am realiza că problema s‑ar putea să provină de la noi. Cu fiecare Transalpina, Transbucegi și Transrarău împingem “civilizația” tot mai departe în teritoriul sălbăticiei, acolo unde urșii ar trebui să aibă dreptul să nu se întâlnească la fiecare pas cu noi. Și, de fapt, deja i‑am omorât, numai că nu recunoaștem asta. Ne indignă foarte tare că accesul în pădure pe drumul forestiere este interzis prin lege, dar adevărul este că după ’90 orice nătărău poate să-și ia o troacă de mașină, eventual 4x4, și să vânture pădurile în voie, considerând că e dreptul lui indiscutabil. Orice tăntălău poate să-și cumpere o motocicletă și să pârâie cu ea pe coastele munților, crezându-se marele campion de enduro. În vremurile comuniste nu aveam nici atâtea mașini, nici atâta combustibil și nici atâta tupeu să bântuim toate coclaurile cu competiții enduro sau cu aventuri de tip off-road, iar România avea încă sălbăticie. Azi e plin prin toți munții de motoare care zumzăie în toate direcțiile, fără opreliști, fără limite. La ce ne așteptăm?
Sunt tot mai puțin arealurile unde urșii și lupii își mai pot găsi echilibrul unei vieți cu adevărat sălbatice. Și atunci ce urmează? Păi exact ceea ce natura știe să facă cel mai bine: adaptarea. Dacă nu mai pot trăi în deplină sălbăticie, urșii încep să se acomodeze cu prezența umană și își suprapun teritoriile peste ale noastre. Se obișnuiesc cu zgomotul motoarelor, cu mirosul de motorină, cu prezența umană cvasi-continuă. Nu ne convine, dar este răspunsul firesc al naturii la propriile noastre acțiuni. E consecința firească și predictibilă.
Însă nouă ne e frică de urși. Și nu ne plac pagubele pe care ni le fac. Ne plac doar pagubele pe care le facem noi lor. Așa că, în calitate de specie superioară, decidem că noi trebuie să supraviețuim și ei nu. Și, bineînțeles, prietenii vânători sunt foarte fericiți să ne sprijine în direcția asta, ca să-și demonstreze și ei bărbăția, de care probabil nu sunt foarte siguri. Dacă veți întreba pe occidentali, exact aceleași greșeli le-au făcut și ei cândva: au urcat cu antropizarea în munte până când au exterminat orice urmă de carnivore mari. Însă n‑avem timp de subtilități din astea.
La arme, români!
Lasă un comentariu