Moartea plutește în aer printre noi, parcă tot mai densă cu fiecare zi. Un dușman neștiut, nevăzut, care luptă pentru o cauză pe care n‑o înțelegem, atacă aproape zilnic. Mașini intră în mulțimi pașnice și iau vieți sau schilodesc oameni care nu sunt vinovați în fața călăilor decât prin ghinionul de a se afla în calea lor. Nu e islamul, căci nu toți musulmanii au pornit împotriva creștinilor. Dar în numele lui spun unii că ucid. Dincolo de ocean, la Charlottesville, supremația albilor e la fel de crudă. Neonazismul scoate capul prin toată Europa. Zelea Codreanu renaște nu aici, unde a lăsat urme negre în istoria nu prea îndepărtată, ci în America. O dovadă în plus că ura și violența nu-și pierd niciodată semințele semănate în creierul nostru primar, de foste reptile care ucid pentru a supraviețui. Pare că ni s‑a urât cu pacea și căutăm cu lumânarea pricină de război.
Unii zic că deja suntem într-un război, altfel decât celelalte, în care ne luptăm cu noi înșine, dornici să ne sfâșiem între noi, ațâțați de vorbe meșteșugit alese și rostite, de știri neadevărate, de angoase răscolite și întreținute cu grijă. Vor ajunge asasinatele în România? Trebuie să ne temem pentru noi înșine, pentru familiile noastre? S‑ar zice că nu, de vreme ce singura grijă a trei milioane de români este să se asigure că familia e musai formată dintr-un bărbat și o femeie, căci — spun ei — singurul pericol major care ne paște e că o să vină homosexualii și o să ne convertească pe toți.
Laura, o prietenă, spunea că Europa e a noastră, că nu trebuie să cedăm în fața acestor asasinate. Eu am replicat pe jumătate ironic, pe jumătate trist: a noastră a cui? a victimelor asasinatelor? Nu cred că trebuie să cedăm. Dar dacă Europa e a noastră, poate că ar trebui să ne ocupăm mai mult de ea, poate că e vremea să trecem de la vorbe la fapte. Poate că ar trebui să punem mai multă energie în a ne îngriji de spiritul care ne animă și nu de ranchiunile care ne cutreieră, de ideile care ne unesc și nu de cele care ne despart.
Lasă un comentariu