Există o linie destul de fină între duritate și răutate, recunosc. A fi dur se poate transforma repede în a fi rău. Există un singur criteriu prin care cred că se poate face distincția: intenția de a răni. Duritatea nu țintește pe celălalt, ci greșelile lui, iar scopul este corectarea lor. Răutatea vizează defectele și vrea doar să‑l îngenuncheze ca individ, să‑l lovească în slăbiciunile sale imanente. Îmi place să cred că înțeleg bine aceste nuanțe, pentru că sunt adesea dur, rareori rău.
Felul în care percepem duritatea e foarte diferit și trăiesc cu impresia că acest mod de a ne raporta la abordările directe, nediplomatice, ține într‑o mare măsură de cultura națională. Americanii sunt destul de renumiți pentru faptul că abordează lucrurile destul de abrupt — n‑au nici o problemă să-ți spună în față că ai făcut‑o de oaie. Din experiența mea și a altor cunoscuți nici olandezii nu sunt prea departe. Germanii sunt extrem de cazoni, nu te abordează foarte frontal, dar e destul de limpede din comportamentul lor atunci când le displaci. Românii au o cultură a echivocului, suntem mieroși pe față și teribil de critici când persoana nu e de față. Firește, nu e o regulă valabilă pentru toți românii, dar media statistică — după părerea mea — este foarte consistentă cu această descriere. E o trăsătură a poporului român care îmi displace profund.
Din punctul meu de vedere un bun exemplu pentru diferența dintre duritate și răutate este ilustrat de comentariile referitoare la performanțele Simonei Halep. Sunt unii care o ridică în slăvi necontenit și necondiționat. Raționamentul lor este vecin cu al celor care recomandă gândirea pozitivă ca stare permanentă: trebuie să apreciem orice rezultat pozitiv și să trecem cu vederea orice eșec. Din perspectiva lor ceea ce deja a reușit e îndeajuns, nu are rost să se străduie mai mult. Important e acum să o iubim. Sunt alții care o ironizează gratuit pentru motive complet ridicole. Răutatea e evidentă, intenția de a răni e clară. Și sunt alții care apreciază ce face bine, dar nu găsesc în asta un motiv de a‑i trece cu vederea greșelile. Din această din urmă categorie fac parte și eu.
Simona este fără îndoială o mare jucătoare de tenis. Orice s‑ar întâmpla de acum înainte ea va fi o bună bucată de vreme un reper pentru sportivii români și un model de urmat în privința perseverenței și a determinării de a reuși. Dar este asta tot ce poate ea demonstra? Este ea o eternă perdantă în fața unor jucătoare ca puternice fizic ca Garbine Muguruza, puternice psihic ca Maria Sharapova sau puternice în ambele privințe ca Serena Williams? Cei ce o “iubesc” cred că da. Atât poate, să o iubim și să o lăudăm. Să ne “simtem” bine cu toții. Cei ce o urăsc cred că succesele ei sunt pure întâmplări și că adevărul e revelat atunci când joacă cu astfel de jucătoare, pentru că — de fapt — Simona e în fapt o nulitate.
Și mai sunt cei ca mine care văd în ea ceea ce ar putea fi. Nu doar o mare jucătoare, ci o mare campioană. Nu doar fiica lui Stere Halep, machidon din Constanța, ci Simona Halep, celebra tenismenă din România. Nu doar nepoata care își liniștește bunica — maie, nu dau tata de rușine! — spunându‑i că se va mărita cu un machidon, respectând niște tradiții pe care ar fi trebuit de mult să le lase în urmă, ci omul care își urmează inima proprie în alegerile importante ale vieții. Nu doar jucătoarea scundă care are dificultăți cu serviciul, ci zvârluga care ajunge mingi pe care oricine le-ar credea pierdute. Nu doar persoana capricioasă și instabilă care își pierde iute încrederea în sine, care rupe rachete pe teren și își înjură cu voce tare nereușitele, ci pantera care pândește răbdătoare fiecare mișcare a adversarului și îl învinge când a lăsat pentru o clipă garda jos.
Și pentru ca ea să ajungă tot ceea ce ar putea fi nu e nevoie de necontenite laude și osanale. Nici de înjurături gratuite. E nevoie, cred eu, de aprecieri lucide ale performanțelor ei făcute de oameni care îi doresc binele. Darell Cahil a reușit deja asta, parțial. După episodul Miami Simona a învățat niște lecții. A progresat, dar încă mai e drum. Acum a trecut de pragul psihologic numit Sharapova, dar bucuria prematură a atingerii locului 1 mondial a făcut‑o să piardă finala de la Beijing, lăsând‑o la doar 40 de puncte de Muguruza. La următorul turneu va reveni pe 2, probabil. La ce bun? Marile campioane — cum a fost și probabil va mai fi Serena — sunt la mii de puncte față de urmăritoare. Acolo ar putea și ar trebui să fie și ea. Pentru că poate. Trebuie doar să vrea.
Și dacă unii cred că ce spun aici e lipsit de sens, că sunt simple răutăți la adresa Simonei Halep și că în realitate ar trebui s‑o iubesc necondiționat indiferent de comportamentele ei, atunci nu pot decât să admit ceea ce în ochii lor este foarte evident: sunt rău. Pentru că sunt dur. Pentru că nu mă mulțumesc cu puțin. Pentru că îmi pasă de ea.
Lasă un comentariu