Sunt rău

8 octombrie 2017

Există o li­nie des­tul de fină în­tre du­ri­tate și ră­u­tate, re­cu­nosc. A fi dur se poate trans­forma re­pede în a fi rău. Există un sin­gur cri­te­riu prin care cred că se poate face dis­tinc­ția: in­ten­ția de a răni. Du­ri­ta­tea nu țin­tește pe ce­lă­lalt, ci gre­șe­lile lui, iar sco­pul este co­rec­ta­rea lor. Ră­u­ta­tea vi­zează de­fec­tele  și vrea doar să‑l în­ge­nun­cheze ca in­di­vid, să‑l lo­vească în slă­bi­ciu­nile sale ima­nente. Îmi place să cred că în­țe­leg bine aceste nu­anțe, pen­tru că sunt ade­sea dur, ra­re­ori rău.

Fe­lul în care per­ce­pem du­ri­ta­tea e foarte di­fe­rit și tră­iesc cu im­pre­sia că acest mod de a ne ra­porta la abor­dă­rile di­recte, ne­di­plo­ma­tice, ține într‑o mare mă­sură de cul­tura na­țio­nală. Ame­ri­ca­nii sunt des­tul de re­nu­miți pen­tru fap­tul că abor­dează lu­cru­rile des­tul de abrupt — n‑au nici o pro­blemă să-ți spună în față că ai făcut‑o de oaie. Din ex­pe­riența mea și a al­tor cu­nos­cuți nici olan­de­zii nu sunt prea de­parte. Ger­ma­nii sunt ex­trem de ca­zoni, nu te abor­dează foarte fron­tal, dar e des­tul de lim­pede din com­por­ta­men­tul lor atunci când le dis­placi. Ro­mâ­nii au o cul­tură a echi­vo­cu­lui, sun­tem mi­e­roși pe față și te­ri­bil de cri­tici când per­soana nu e de față. Fi­rește, nu e o re­gulă va­la­bilă pen­tru toți ro­mâ­nii, dar me­dia sta­tis­tică — după pă­re­rea mea — este foarte con­sis­tentă cu această des­cri­ere. E o tră­să­tură a po­po­ru­lui ro­mân care îmi dis­place profund.

Din punc­tul meu de ve­dere un bun exem­plu pen­tru di­fe­rența din­tre du­ri­tate și ră­u­tate este ilus­trat de co­men­ta­ri­ile re­fe­ri­toare la per­for­man­țele Si­mo­nei Ha­lep. Sunt unii care o ri­dică în slăvi ne­con­te­nit și ne­con­di­țio­nat. Ra­țio­na­men­tul lor este ve­cin cu al ce­lor care re­co­mandă gân­di­rea po­zi­tivă ca stare per­ma­nentă: tre­buie să apre­ciem orice re­zul­tat po­zi­tiv și să tre­cem cu ve­de­rea orice eșec. Din per­spec­tiva lor ceea ce deja a re­u­șit e în­de­a­juns, nu are rost să se stră­duie mai mult. Im­por­tant e acum să o iu­bim. Sunt al­ții care o iro­ni­zează gra­tuit pen­tru mo­tive com­plet ri­di­cole. Ră­u­ta­tea e evi­dentă, in­ten­ția de a răni e clară. Și sunt al­ții care apre­ciază ce face bine, dar nu gă­sesc în asta un mo­tiv de a‑i trece cu ve­de­rea gre­șe­lile. Din această din urmă ca­te­go­rie fac parte și eu.

Si­mona este fără în­do­ială o mare ju­că­toare de te­nis. Orice s‑ar în­tâm­pla de acum îna­inte ea va fi o bună bu­cată de vreme un re­per pen­tru spor­ti­vii ro­mâni și un mo­del de ur­mat în pri­vința per­se­ve­ren­ței și a de­ter­mi­nă­rii de a re­uși. Dar este asta tot ce poate ea de­mon­stra? Este ea o eternă per­dantă în fața unor ju­că­toare ca pu­ter­nice fi­zic ca Gar­bine Mu­gu­ruza, pu­ter­nice psi­hic ca Ma­ria Sha­ra­pova sau pu­ter­nice în am­bele pri­vințe ca Se­rena Wi­l­li­ams? Cei ce o “iu­besc” cred că da. Atât poate, să o iu­bim și să o lă­u­dăm. Să ne “sim­tem” bine cu to­ții. Cei ce o urăsc cred că suc­ce­sele ei sunt pure în­tâm­plări și că ade­vă­rul e re­ve­lat atunci când joacă cu ast­fel de ju­că­toare, pen­tru că — de fapt — Si­mona e în fapt o nulitate.

Și mai sunt cei ca mine care văd în ea ceea ce ar pu­tea fi. Nu doar o mare ju­că­toare, ci o mare cam­pi­oană. Nu doar fiica lui Stere Ha­lep, ma­chi­don din Con­stanța, ci Si­mona Ha­lep, ce­le­bra te­nis­menă din Ro­mâ­nia. Nu doar ne­poata care își li­niș­tește bu­nica — maie, nu dau tata de ru­șine! — spunându‑i că se va mă­rita cu un ma­chi­don, res­pec­tând niște tra­di­ții pe care ar fi tre­buit de mult să le lase în urmă, ci omul care își ur­mează inima pro­prie în ale­ge­rile im­por­tante ale vie­ții. Nu doar ju­că­toa­rea scundă care are di­fi­cul­tăți cu ser­vi­ciul, ci zvâr­luga care ajunge mingi pe care ori­cine le-ar cre­dea pier­dute. Nu doar per­soana ca­pri­cioasă și in­sta­bilă care își pierde iute în­cre­de­rea în sine, care rupe ra­chete pe te­ren și își în­jură cu voce tare ne­re­u­și­tele, ci pan­tera care pân­dește răb­dă­toare fi­e­care miș­care a ad­ver­sa­ru­lui și îl în­vinge când a lă­sat pen­tru o clipă garda jos.

Și pen­tru ca ea să ajungă tot ceea ce ar pu­tea fi nu e ne­voie de ne­con­te­nite la­ude și osa­nale. Nici de în­ju­ră­turi gra­tu­ite. E ne­voie, cred eu, de apre­ci­eri lu­cide ale per­for­man­țe­lor ei fă­cute de oa­meni care îi do­resc bi­nele. Da­rell Ca­hil a re­u­șit deja asta, par­țial. După epi­so­dul Mi­ami Si­mona a în­vă­țat niște lec­ții. A pro­gre­sat, dar încă mai e drum. Acum a tre­cut de pra­gul psi­ho­lo­gic nu­mit Sha­ra­pova, dar bu­cu­ria pre­ma­tură a atin­ge­rii lo­cu­lui 1 mondial a făcut‑o să pi­ardă fi­nala de la Bei­jing, lăsând‑o la doar 40 de puncte de Mu­gu­ruza. La ur­mă­to­rul tur­neu va re­veni pe 2, pro­ba­bil. La ce bun? Ma­rile cam­pi­oane — cum a fost și pro­ba­bil va mai fi Se­rena — sunt la mii de puncte față de ur­mă­ri­toare. Acolo ar pu­tea și ar tre­bui să fie și ea. Pen­tru că poate. Tre­buie doar să vrea.

Și dacă unii cred că ce spun aici e lip­sit de sens, că sunt sim­ple ră­u­tăți la adresa Si­mo­nei Ha­lep și că în re­a­li­tate ar tre­bui s‑o iu­besc ne­con­di­țio­nat in­di­fe­rent de com­por­ta­men­tele ei, atunci nu pot de­cât să ad­mit ceea ce în ochii lor este foarte evi­dent: sunt rău. Pen­tru că sunt dur. Pen­tru că nu mă mul­țu­mesc cu pu­țin. Pen­tru că îmi pasă de ea.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.