Dacă îm­păr­țim viața unui om în seg­mente de câte 20 de ani, in­ter­va­lul de timp pe care sta­tis­tica îl con­si­deră ca de­li­mi­tare a ge­ne­ra­ți­i­lor, ase­mă­na­rea ei cu al­ter­nanța ano­tim­pu­ri­lor de­vine evi­dentă. Nu e nici o des­co­pe­rire în asta, me­ta­fora este bi­ne­cu­nos­cută mul­tora, doar că nu toți îi ur­mează fi­rul până la în­țe­le­su­rile sale mai pro­funde. Nu e doar si­mi­li­tu­di­nea ci­clu­ri­lor na­tu­rii cu exis­tența fi­e­că­rui om, ci e și chi­b­zu­ința cu care — atunci când în­țe­legi com­pa­ra­ția — îți pre­gă­tești și îți tră­iești tre­ce­rea prin fi­e­care ano­timp. Pen­tru că există fe­lu­rite chi­puri în care poți tra­versa vremurile.

Se spune că cea mai bună stra­te­gie de a în­târ­zia îm­bă­trâ­ni­rea este să-ți păs­trezi min­tea tâ­nără. Să nu cazi în șa­bloane de­fe­tiste, în tris­teți po­sace, în nos­tal­gii inu­tile. Să nu re­nunți să ai pro­iecte de vi­i­tor. Să ac­cepți că to­tul în jur se schimbă și să schimbi și tu câte ceva în viața ta, adă­u­gând me­reu ceva nou. Să te scoți în mod vo­lun­tar din zona ta de con­fort și să-ți de­mon­strezi ție că poți să în­veți lu­cruri noi. Să nu spui că lu­cru­rile erau alt­fel pe vre­mea ta. Pen­tru că asta în­seamnă că vre­mea ta a tre­cut. Nu e o stra­te­gie ușoară, e ne­voie de vo­ință și de o con­ti­nuă pri­vire auto­cri­tică asu­pra pro­pri­i­lor de­ci­zii și fapte. Dar, din câte con­stat, se pare că e sin­gura care a dat vreo­dată rezultate.

Nu sunt în mă­sură să sfă­tu­iesc pe ni­meni cum să pro­ce­deze cu pro­pria ges­tiune a tim­pu­lui trăit. Nu sunt nici pe de­parte un ex­pert, la fel ca cei­lalți în­văț și eu cum se trece prin vre­muri. Ex­pe­rien­țele din ul­tima vreme m‑au în­vă­țat însă ceva ce nu știam, așa că un sfat pot to­tuși să vă dau: atunci când de­ci­deți să tre­ceți alt­fel prin timp, să pre­lun­giți ano­tim­pul în care vă aflați, fiți pre­gă­tiți să vă des­păr­țiți de o parte a ce­lor din ge­ne­ra­ția voas­tră. Poate chiar de o mare parte a lor. Dis­tanța până la ei va crește în fi­e­care zi tot mai mult, atât de mult în­cât nici mă­car ve­chile pri­e­te­nii nu vor mai fi de ajuns ca să rămână o punte în­tre voi. Și asta o să vă doară mai ales pe voi.

Pen­tru ei va fi mai ușor. Vă vor ca­ta­loga drept smin­tiți, in­fan­tili sau de­fecți în vreun anume fel, vor de­creta că ați dat în min­tea co­pi­i­lor și își vor aminti tot fe­lul de lu­cruri din tre­cut pe care le vor re­in­ter­preta pen­tru a se con­vinge că din­tot­dea­una n‑ați fost toc­mai zdra­veni la cap. Nu fiți su­pă­rați pe ei. E sin­gu­rul fel în care pot să-și va­li­deze ale­ge­rile pro­prii. Pen­tru că au de­cis să se lase îm­bă­trâ­niți fără să opună nici o re­zis­tență, au ne­voie de con­fir­ma­rea că nu e vina lor, că alt­fel nici nu se pu­tea. Ci­neva care re­u­șește acolo unde ei nici n‑au în­cer­cat e o ofensă personală. 

Cum vă spu­neam, pen­tru voi va fi mai du­re­roasă această se­pa­rare. Pen­tru ei nu chiar la fel. Ei sunt deja pre­gă­tiți pen­tru iarnă.