M‑am întrebat uneori ce s‑o fi întâmplând cu artiștii care pleacă în turnee lungi prin lume și care la fiecare două-trei zile au o reprezentație în fața unui public nou, avid să‑i vadă performând la cel mai înalt nivel, pentru că îi admiră și poate și pentru că au plătit un bilet care le îndreptățește așteptările. Cum o fi să urci pe o scenă la fiecare două seri și să repeți același spectacol, iar și iar, până la saturație? Mai poți simți plăcerea de a împărtăși emoția actului artistic atunci când te-ai săturat până peste cap de aceeași proprie reprezentație, când ești deja extenuat fizic de lungimea călătoriei și obosit psihic de contactul cu mii de oameni care toți vor să păstreze ceva memorabil din tine? Oare nu ajungi la un moment dat să te întrebi ce rost au toate astea, nu te bântuie gândul inutilității efortului tău, nu te macină spaima că toată faima și gloria sunt doar o poleială subțire pe care valul timpului o va șterge îndată? Nu trăiești o deznădejde, chiar și vremelnică, simțind că ai vrea să oprești totul atunci și acolo pentru că șarada nu mai poate continua?
Cred că mulți artiști trec prin momentele astea și poate că le vine din ce în ce mai greu să urce pe scenă în fiecare seară și să se prefacă autentici și dedicați spectacolului. Alcoolul devine astfel lubrefiantul emoțional care îi ajută să intre în starea psihică necesară pentru ca șarada să continue. Apoi doar alcoolul nu mai e suficient, e nevoie de droguri. Și lucrurile alunecă apoi tot mai departe, iar noi citim în presă despre cum au ajuns la dezintoxicare ori — mai rău — au murit din supradoze. Dar adevărul e că lumea consumerismului îi devorează nemilos pe cei talentați. Regula lui «more is better» îi epuizează. Apetitul fanilor îi condamnă la epuizare.
Și mai cred că la fel se întâmplă și în unele sporturi. De pildă în tenis. Simona Halep nu e doar o jucătoare, o sportivă, este o artistă a rachetei care trebuie să urce pe scena terenului la fiecare câteva zile pentru a ne încânta pe toți cu talentul său. Lumea întreagă vrea să o vadă recuperând mingi aproape pierdute, servind, venind la fileu, fiind victorioasă. Noi, românii, cu atât mai mult, căci îi atribuim și povara reprezentării noastre personale — Simona e acolo ca să arate ce putem noi, să ne facă mândri de ceea ce suntem, să ne aline angoasele mediocrității. Dar la fel ca alți artiști, Simona probabil că ajunge să obosească de atâtea turnee și jocuri și s‑o fi întrebând de ce să mai continue acum când banii nu mai sunt o miză suficientă, iar gloria e deja împovărătoare. Nu are posibilitatea paliativelor uzuale ale artiștilor, alcoolul și drogurile, trebuie să-și înfrunte demonii singură și să-și găsească răspunsurile potrivite care să o ducă mai departe, să poată alerga după următoarea minge, să poată imagina următoarea lovitură măiastră.
Iar uneori poate că pur și simplu nu mai găsește resurse să se amăgească singură. Și atunci devine un zid de tăcere, surdă la cuvintele antrenorului, oarbă la încurajările publicului, măcinându-și singurul gând pe care îl mai poate gândi: să se termine mai repede calvarul acelui joc. Cred că asta s‑a întâmplat în semifinala de la Indian Wells. Simonei i‑a secat fântâna entuziasmului de a juca tenis. Și, din când în când, se va mai întâmpla.
7:03
Excelent.