Fântâna care seacă uneori

22 martie 2018

M‑am în­tre­bat une­ori ce s‑o fi în­tâm­plând cu ar­tiș­tii care pleacă în tur­nee lungi prin lume și care la fi­e­care două-trei zile au o re­pre­zen­ta­ție în fața unui pu­blic nou, avid să‑i vadă per­for­mând la cel mai înalt nivel, pen­tru că îi ad­miră și poate și pen­tru că au plătit un bi­let care le în­drep­tă­țește aș­tep­tă­rile. Cum o fi să urci pe o scenă la fi­e­care două seri și să re­peți ace­lași spec­ta­col, iar și iar, până la sa­tu­ra­ție? Mai poți simți plă­ce­rea de a îm­păr­tăși emo­ția ac­tu­lui ar­tis­tic atunci când te-ai să­tu­rat până peste cap de ace­eași pro­prie re­pre­zen­ta­ție, când ești deja ex­te­nuat fi­zic de lun­gi­mea că­lă­to­riei și obo­sit psi­hic de con­tac­tul cu mii de oa­meni care toți vor să păs­treze ceva me­mo­ra­bil din tine? Oare nu ajungi la un mo­ment dat să te în­trebi ce rost au toate as­tea, nu te bân­tuie gân­dul inu­ti­li­tă­ții efor­tu­lui tău, nu te ma­cină spaima că toată faima și glo­ria sunt doar o po­le­ială sub­țire pe care va­lul tim­pu­lui o va șterge în­dată? Nu tră­iești o dez­nă­dejde, chiar și vre­mel­nică, sim­țind că ai vrea să oprești to­tul atunci și acolo pen­tru că șa­rada nu mai poate continua?

Cred că mulți ar­tiști trec prin mo­men­tele as­tea și poate că le vine din ce în ce mai greu să urce pe scenă în fi­e­care seară și să se pre­facă au­ten­tici și de­di­cați spec­ta­co­lu­lui. Al­co­o­lul de­vine ast­fel lu­bre­fi­an­tul emo­țio­nal care îi ajută să in­tre în sta­rea psi­hică ne­ce­sară pen­tru ca șa­rada să con­ti­nue. Apoi doar al­co­o­lul nu mai e su­fi­cient, e ne­voie de dro­guri. Și lu­cru­rile alu­necă apoi tot mai de­parte, iar noi ci­tim în presă des­pre cum au ajuns la dez­in­to­xi­care ori — mai rău — au mu­rit din su­pra­doze. Dar ade­vă­rul e că lu­mea con­su­me­ris­mu­lui îi de­vo­rează ne­mi­los pe cei ta­len­tați. Re­gula lui «more is bet­ter» îi epu­i­zează. Ape­ti­tul fa­ni­lor îi con­damnă la epuizare.

Și mai cred că la fel se în­tâm­plă și în unele spor­turi. De pildă în te­nis. Si­mona Ha­lep nu e doar o ju­că­toare, o spor­tivă, este o ar­tistă a ra­che­tei care tre­buie să urce pe scena te­re­nu­lui la fi­e­care câ­teva zile pen­tru a ne în­cânta pe toți cu ta­len­tul său. Lu­mea în­treagă vrea să o vadă re­cu­pe­rând mingi aproape pier­dute, ser­vind, ve­nind la fi­leu, fi­ind vic­to­ri­oasă. Noi, ro­mâ­nii, cu atât mai mult, căci îi atri­buim și po­vara re­pre­zen­tă­rii noas­tre per­so­nale — Si­mona e acolo ca să arate ce pu­tem noi, să ne facă mân­dri de ceea ce sun­tem, să ne aline an­goa­sele me­di­o­cri­tă­ții. Dar la fel ca alți ar­tiști, Si­mona pro­ba­bil că ajunge să obo­sească de atâ­tea tur­nee și jo­curi și s‑o fi în­tre­bând de ce să mai con­ti­nue acum când ba­nii nu mai sunt o miză su­fi­cientă, iar glo­ria e deja îm­po­vă­ră­toare. Nu are po­si­bi­li­ta­tea pa­li­a­ti­ve­lor uzu­ale ale ar­tiș­ti­lor, al­co­o­lul și dro­gu­rile, tre­buie să-și în­frunte de­mo­nii sin­gură și să-și gă­sească răs­pun­su­rile po­tri­vite care să o ducă mai de­parte, să poată alerga după ur­mă­toa­rea minge, să poată ima­gina ur­mă­toa­rea lo­vi­tură măiastră. 

Iar une­ori poate că pur și sim­plu nu mai gă­sește re­surse să se amă­gească sin­gură. Și atunci de­vine un zid de tă­cere, surdă la cu­vin­tele an­tre­no­ru­lui, oarbă la în­cu­ra­jă­rile pu­bli­cu­lui, mă­cinându-și sin­gu­rul gând pe care îl mai poate gândi: să se ter­mine mai re­pede cal­va­rul ace­lui joc. Cred că asta s‑a în­tâm­plat în se­mi­fi­nala de la In­dian We­lls. Si­mo­nei i‑a se­cat fân­tâna en­tu­zi­as­mu­lui de a juca te­nis. Și, din când în când, se va mai întâmpla.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Ovi Tamasan

    Ex­ce­lent.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.