Doi soți și-au dis­trus ma­șina pe A2 după ce au lo­vit în plin, noap­tea, niște mis­treți. Șo­cați de în­tâm­plare, cu ma­șina ava­ri­ată se­rios, au su­nat la po­li­ție și li s‑a spus că tre­buie să aducă la sec­ție auto­mo­bi­lul ava­riat pen­tru con­sta­tări. Doar că auto­mo­bi­lul nu mai func­ționa și tre­buia trac­tat, ei erau șo­cați de spaima prin care tre­cu­seră, iar po­li­țiș­tii le ex­pli­cau calmi că — dacă nu sunt vic­time — nu se de­pla­sează la lo­cul ac­ci­den­tu­lui. Po­li­ția vine să te vadă mort sau aproape mort. Alt­min­teri, nu. Dacă ești viu, se de­pla­sează până la mama dra­cu­lui și te pân­dește în lo­curi alese de ei, ca să-ți vâ­neze gre­șe­lile și să te amen­deze. Pen­tru asta există fon­duri. Pen­tru oa­meni aflați în im­pas, nu. În­tre­bați de ce nu pun niște pa­no­uri de aver­ti­zare, po­li­țiș­tii au ex­pli­cat că nici asta nu in­tră în res­pon­sa­bi­li­tă­țile lor. 

E nor­mal să tra­ver­seze mis­tre­ții o autos­tradă? Evi­dent, nu. Nu avem pre­o­cu­pa­rea de a în­țe­lege miș­că­rile ani­ma­le­lor săl­ba­tice, nici ne­vo­ile lor na­tu­rale, știm doar că dacă tra­gem o autos­tradă pe câm­pie ne­sim­ți­ții de mis­treți ar tre­bui să tra­ver­seze nu­mai pe la tre­ce­rile de pie­toni, even­tual pe cu­loa­rea verde a se­ma­fo­ru­lui. Iar dacă nu există tre­cere de pie­toni, să nu tra­ver­seze. Asta e în­țe­le­ge­rea sta­tu­lui ro­mân față de pro­ble­mele de me­diu: sta­tul e su­ve­ran în în­țe­lep­tele sale de­ci­zii sale, iar oa­me­nii, mis­tre­ții, ur­șii și ce­le­lalte li­ghi­oane tre­buie să se su­pună. Iar dacă avem ghi­nio­nul să ni­me­rim peste niște mis­treți con­tra­ve­nienți nu e treaba au­to­ri­tă­ți­lor să ne ajute. În fond e o ches­tiune în­tre noi, con­tra­ve­nien­ții, mis­treți și oa­meni. Sta­tul nu-și pierde tim­pul cu de-alde de-ăș­tia.

Pa­ra­do­xal, po­li­țiș­tii din po­ves­tea asta nu sunt vi­no­vați într-un sens teh­nic. Le­gile și re­gu­la­men­tele sus­țin exact ceea ce au spus ei: nu aveau obli­ga­ția de a merge la lo­cul ac­ci­den­tu­lui, nu tre­bu­iau să pună pa­no­uri de aver­ti­zare. Ade­vă­ra­tele mo­tive ale unei ast­fel de ab­sur­di­tăți sunt însă mult mai pro­funde și, dacă veți avea cu­ri­o­zi­ta­tea și răb­da­rea de a cer­ceta, veți afla că sunt mult mai răs­pân­dite de­cât ați crede. În Ro­mâ­nia ad­mi­nis­tra­ția de stat, de la po­li­ție la spi­tale și de la pri­mă­rie la pă­dure, este con­stru­ită pe obli­ga­ția de pro­ce­dură. Ce în­seamnă asta? Sim­plu: func­țio­na­ru­lui i se spune ce tre­buie să facă în si­tu­a­ția x sau y. Iar sar­cina lui este să res­pecte pro­ce­dura. Dacă pro­blema ce­tă­țea­nu­lui nu se în­ca­drează într‑o si­tu­a­ție pre­vă­zută de lege sau re­gu­la­mente, func­țio­na­rul nu are nici o obli­ga­ție. Le­gea îl pro­te­jează de orice răs­pun­dere. Tre­buie doar să con­state, dar nu să ac­țio­neze.

Însă re­a­li­ta­tea este că nici o lege și nici un re­gu­la­ment din lu­mea asta nu pot sur­prinde toate si­tu­a­ți­ile care pot apă­rea în viața de zi cu zi. De aceea sta­tele ci­vi­li­zate nu-și în­te­me­iază le­gile pe obli­ga­ția de pro­ce­dură, ci pe obli­ga­ția de re­zul­tat. Mai sim­plu spus, într‑o țară nor­mală, po­li­țiș­tii ar fi avut obli­ga­ția de a asista ce­tă­țe­nii aflați în di­fi­cul­tate, in­di­fe­rent de na­tura ei. To serve and pro­tect. Iar le­gea ar fi so­co­tit că și-au fă­cut da­to­ria dacă ar fi ac­țio­nat ra­pid pen­tru a ajuta pe cei care aveau ne­voie de aju­tor. Re­zul­ta­tul e im­por­tant, nu pro­ce­dura. 

Ne­ca­zul e că acest mod de a con­strui ad­mi­nis­tra­ția pe obli­ga­ția de pro­ce­dură a pro­dus efecte pro­funde. Când vor­bești cu func­țio­na­rii din in­sti­tu­ți­ile de stat con­stați că sunt ne­în­tre­cuți în a‑ți cita ar­ti­cole de legi și re­gu­la­mente care jus­ti­fică ac­țiu­nile și de­ci­zi­ile lor, dar sunt com­plet in­ca­pa­bili să re­zolve pro­bleme con­crete. Cât timp ne va lua să re­e­du­căm acești oa­meni, să‑i fa­cem să în­țe­leagă că treaba lor e să ne ser­vească, că îi plătim să ne fie de aju­tor când avem ne­voie? Pro­ba­bil des­tul de mult, pen­tru că ei sunt con­vinși de jus­te­țea ati­tu­di­nii lor. Iar ati­tu­di­nile se schimbă cel mai greu.  

În­tre timp mulți alți mis­treți ne­mer­nici vor trece peste A2, în­căl­când cu sa­ma­vol­ni­cie le­gile și re­gu­la­men­tele po­li­ției. Fi­xați-vă cen­tu­rile de si­gu­ranță, sta­tul ro­mân nu are pro­ce­duri pen­tru așa ceva!  


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mircea

    Era cat pe ce sa adaug: “si de la spi­tale la in­tre­prin­deri”. Am za­rit apoi ca spi­ta­lele sunt in­cluse. Nu ma pot ab­tine to­tusi sa sub­li­niez cu un exem­plu:
    Am ajuns la ur­gente cu ci­neva care — sin­gur acasa — le­si­nase si se tre­zise cu un cu­cui. Me­di­cul ne­u­ro­log, dupa ana­lize si dis­cu­tii: “te­o­re­tic ar tre­bui sa fa­ceti un CT, dar nu va re­co­mand, nu e ca­zul”. Noi: “bine, cum spu­neti dum­ne­a­voas­tra”. El: “va rog sa sem­nati aici cum ca re­fu­zati sa fa­ceti CT”…

    Pe­ri­co­lul mai mare il vad to­tusi acolo unde obi­ce­iul asta prost pa­ra­seste zona ad­mi­nis­tra­tiei de stat. Cand lu­cram la un pro­iect si fa­cem “ce ni s‑a ce­rut” ig­no­rand sco­pul fi­nal sau ne­voia evi­denta a cli­en­tu­lui.
    Sau, mai sub­til, ce­le­brul “asa se face” fara sa mai si gan­dim pu­tin.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu