Doi soți și-au dis­trus mași­na pe A2 după ce au lovit în plin, noaptea, niște mis­treți. Șocați de întâm­plare, cu mași­na avari­ată serios, au sunat la poliție și li s‑a spus că tre­buie să aducă la secție auto­mo­bilul avari­at pen­tru con­statări. Doar că auto­mo­bilul nu mai funcționa și tre­buia trac­tat, ei erau șocați de spaima prin care tre­cuseră, iar polițiștii le expli­cau cal­mi că — dacă nu sunt vic­time — nu se deplasează la locul acci­den­tu­lui. Poliția vine să te vadă mort sau aproape mort. Alt­minteri, nu. Dacă ești viu, se deplasează până la mama drac­u­lui și te pân­dește în locuri alese de ei, ca să-ți vâneze greșelile și să te amendeze. Pen­tru asta există fon­duri. Pen­tru oameni aflați în impas, nu. Între­bați de ce nu pun niște panouri de aver­ti­zare, polițiștii au expli­cat că nici asta nu intră în respon­s­abil­itățile lor. 

E nor­mal să tra­verseze mis­treții o autostradă? Evi­dent, nu. Nu avem pre­ocu­parea de a înțelege mișcările ani­malelor săl­bat­ice, nici nevoile lor nat­u­rale, știm doar că dacă tragem o autostradă pe câmpie nes­imțiții de mis­treți ar tre­bui să tra­verseze numai pe la tre­cer­ile de pietoni, even­tu­al pe culoarea verde a semaforu­lui. Iar dacă nu există tre­cere de pietoni, să nu tra­verseze. Asta e înțelegerea stat­u­lui român față de prob­lemele de mediu: stat­ul e suver­an în înțeleptele sale decizii sale, iar oamenii, mis­treții, urșii și cele­lalte lighioane tre­buie să se supună. Iar dacă avem ghin­ionul să nimer­im peste niște mis­treți con­tra­ve­nienți nu e tre­a­ba autorităților să ne ajute. În fond e o chestiune între noi, con­tra­ve­nienții, mis­treți și oameni. Stat­ul nu-și pierde tim­pul cu de-alde de-ăștia.

Para­dox­al, polițiștii din povestea asta nu sunt vino­vați într-un sens tehnic. Legile și reg­u­la­mentele susțin exact ceea ce au spus ei: nu aveau oblig­ația de a merge la locul acci­den­tu­lui, nu tre­buiau să pună panouri de aver­ti­zare. Ade­văratele motive ale unei ast­fel de absur­dități sunt însă mult mai pro­funde și, dacă veți avea curi­oz­i­tatea și răb­darea de a cerc­eta, veți afla că sunt mult mai răspân­dite decât ați crede. În Româ­nia admin­is­trația de stat, de la poliție la spi­tale și de la primărie la pădure, este con­stru­ită pe oblig­ația de pro­ce­dură. Ce înseam­nă asta? Sim­plu: funcționaru­lui i se spune ce tre­buie să facă în situ­ația x sau y. Iar sarci­na lui este să respecte pro­ce­du­ra. Dacă prob­le­ma cetățean­u­lui nu se încadrează într‑o situ­ație pre­văzută de lege sau reg­u­la­mente, funcționarul nu are nici o oblig­ație. Leg­ea îl pro­te­jează de orice răspun­dere. Tre­buie doar să con­state, dar nu să acționeze.

Însă real­i­tatea este că nici o lege și nici un reg­u­la­ment din lumea asta nu pot sur­prinde toate situ­ați­ile care pot apărea în viața de zi cu zi. De aceea statele civ­i­lizate nu-și înte­meiază legile pe oblig­ația de pro­ce­dură, ci pe oblig­ația de rezul­tat. Mai sim­plu spus, într‑o țară nor­mală, polițiștii ar fi avut oblig­ația de a asista cetățenii aflați în difi­cul­tate, indifer­ent de natu­ra ei. To serve and pro­tect. Iar leg­ea ar fi socotit că și-au făcut dato­ria dacă ar fi acțion­at rapid pen­tru a aju­ta pe cei care aveau nevoie de aju­tor. Rezul­tat­ul e impor­tant, nu pro­ce­du­ra. 

Necazul e că acest mod de a con­strui admin­is­trația pe oblig­ația de pro­ce­dură a pro­dus efecte pro­funde. Când vor­bești cu funcționarii din insti­tuți­ile de stat con­stați că sunt neîn­tre­cuți în a‑ți cita arti­cole de legi și reg­u­la­mente care jus­ti­fică acți­u­nile și decizi­ile lor, dar sunt com­plet inca­pa­bili să rezolve prob­leme con­crete. Cât timp ne va lua să reeducăm acești oameni, să‑i facem să înțe­leagă că tre­a­ba lor e să ne servească, că îi plă­tim să ne fie de aju­tor când avem nevoie? Prob­a­bil destul de mult, pen­tru că ei sunt con­vinși de justețea ati­tu­dinii lor. Iar ati­tu­dinile se schim­bă cel mai greu.  

Între timp mulți alți mis­treți nemer­ni­ci vor trece peste A2, încăl­când cu samavol­ni­cie legile și reg­u­la­mentele poliției. Fix­ați-vă cen­turile de sig­u­ranță, stat­ul român nu are pro­ce­duri pen­tru așa ceva!  


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Mircea

    Era cat pe ce sa adaug: “si de la spi­tale la intre­prinderi”. Am zarit apoi ca spi­talele sunt incluse. Nu ma pot abtine totusi sa sub­lin­iez cu un exem­plu:
    Am ajuns la urgente cu cine­va care — sin­gur acasa — lesinase si se trezise cu un cucui. Medicul neu­rolog, dupa anal­ize si dis­cu­tii: “teo­ret­ic ar tre­bui sa faceti un CT, dar nu va reco­mand, nu e cazul”. Noi: “bine, cum spuneti dum­neav­oas­tra”. El: “va rog sa sem­nati aici cum ca refuza­ti sa faceti CT”…

    Peri­colul mai mare il vad totusi aco­lo unde obi­ceiul asta prost paras­es­te zona admin­is­tratiei de stat. Cand lucram la un proiect si facem “ce ni s‑a cerut” igno­rand scop­ul final sau nevoia evi­den­ta a clien­tu­lui.
    Sau, mai sub­til, cele­brul “asa se face” fara sa mai si gandim putin.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu