Astăzi sunt din nou alegeri. De data asta europeene. Presa ne ţine la curent cu pulsul lor în celelalte ţări, iar veştile de pe alte meleaguri nu par foarte optimiste: se anunţă un procent semnificativ de absenteism. Eu până acum n‑am lipsit de la nici una din alegerile anterioare, mereu am crezut că e de datoria mea să fiu acolo, să-mi spun părerea. Aproape întotdeauna am resimţit frustrarea înfrângerii, iar în puţinele ocazii când cei pe care i‑am votat au invins, am gustat amărăciunea constatării că nimic nu s‑a schimbat şi că nici ei nu se dovedesc mai breji decât oponenţii lor.
De data asta însă n‑am să mai merg să votez. Şi nu e vorba de plictiseală sau lene, nici de simplu dezinteres. Am înţeles după atâţia ani de exerciţiu democratic că de fapt problema e sistemul electoral. Nu cred că alegerile democratice, în sensul în care le practicăm azi, sunt forma de selecţie politică cea mai potrivită pentru România contemporană. Şi pentru aşa o afirmaţie am şi argumente. Înainte de a le expune am să îi liniştesc pe cei ce îşi închipuie că visez la dictaturi sau la comunism: nu asta am în gând. Nu am uitat cum se trăia înainte de ’89 şi, am destui martori, nu am fost printre răsfăţaţii soartei în acele vremuri.
Am ajuns la concluzia că votând nu ajut în nici un fel societatea în care trăiesc — ea nu are nevoie de la mine de un vot disciplinat şi o prezenţă constantă, ci de experienţa mea şi de capacitatea mea de judecată. Cum le-aş putea pune la dispoziţie celor din jur? Votând? Hai să vedem… Unde se duce acest vot? Într‑o urnă mare (imaginară) unde se amestecă împreună cu voturile celorlalţi electori. Până aici e clar. Care e ponderea acestui vot pe care il dau? La fel de clar — e un vot unitar, egal ca importanţă cu celelalte. Aici începe să apară problema mea. Adică votul meu este egal cu cel al indolentului, al nesimţitului, al bădăranului, al incompetentului. Votul meu are egală greutate cu votul dat de cel care îşi aruncă gunoaiele din maşină din mers, cu al ţoapei toante care îşi trăieşte viaţa între două shopping-uri, cu al celui care are doar patru clase şi abia leagă două vorbe gângave. Votul meu este egal cu al tuturor celor care nu dau doi bani pe cei din jur şi îşi trăiesc viaţa gândindu-se doar la binele personal. Care calcă peste drepturile celorlalţi ca să le fie lor bine. Care se “descurcă”, chiar dacă astfel dispreţuiesc legea şi pe cei din jur. Votul meu este egal cu cel al funcţionarului public care se plânge de salariul mic, dar uită că n‑are nici un fel de competenţă concretă în afara aceleia de a plimba nişte hârtii de colo-colo. Votul meu este iarăşi egal cu cel al individului care îţi zgârie maşina pentru că ai parcat pe locul lui, deşi nu are nici o dovadă concretă a proprietăţii pe care o pretinde. Este egal cu al ţaţei de cartier care îşi petrece ziua cu coatele pe geam, zbierând la copiii şi trecătorii care încalcă regulile stabilite de ea. Şi toţi aceştia sunt mult mai numeroşi decât mine.
Suntem un popor încă bolnav, departe de a fi izbăviţi de metehnele sădite în noi de anii lungi de comunism, când scara valorilor era profund alterată. Am uitat ce înseamnă valorile, am uitat ce înseamnă respectul. Nu ne mai pasă unora de ceilalţi nici cât ne păsa înainte de ’89, când ne unea un fel de frondă mută împotriva sistemului. Dar şi atunci eram muţi, ne lipsea curajul atitudinii de popor care îşi cunoaşte propria valoare. De îndată ce duşmanul comun a dispărut, a pierit şi bruma de solidaritate umană. Dorinţa de reuşită materială personală a luat locul bunului simţ. Nimic nu mai e tabu, orice este permis dacă îţi aduce bunăstare. Generozitatea a fost abolită. Din păcate exact lucrurile astea ne-ar fi salvat. Reformarea clasei politice, adică a celor care ne sunt reprezentarea politică, nu se poate face fără generozitate şi solidaritate. Nu e posibilă fără sacrificii de sine, fără onestitate şi fără aşezarea corectă a valorilor. Cui încredinţăm noi această grea misiune de a‑i alege pe reprezentanţii noştri? Ei bine, da, aţi ghicit: celor de mai sus. Ce rezultate ne aşteptăm să obţinem astfel? Şi mai ales când vom obţine aceste rezultate? Abia atunci când majoritatea românilor vor fi ajuns la un nivel de înţelegere şi cultură care să le releve adevăratele valori. Mai sunteţi tot atât de optimişti în privinţa utilităţii votului vostru?
Se poate ca cineva să-mi spună că vorbind astfel mă plasez deasupra celorlalţi. Parţial e adevărat. Mă consider mai bun decât mulţi alţii, dar nu în virtutea inteligenţei, nici în cea a educaţiei sau a stării materiale, ci pentru un motiv mult mai simplu: atunci când fac ceva încerc să mă gândesc la impactul acţiunilor mele asupra celorlalţi. Aşa că mă consider un cetăţean mult mai responsabil decât ceilalţi. Nu înseamnă că întotdeauna reuşesc să armonizez ceea ce fac cu mediul în care mă aflu — am desigur micile mele răutăţi, dorinţe stupide de răzbunare, ranchiuni şi frustrări prost exprimate — dar măcar fac exerciţiul simplu al analizei periodice, mă supun propriei critici şi mă strădui să fiu mai bun. Pentru mine a vota înseamnă deci să accept egalitatea cu non-valoarea, cu nesimţirea, cu aroganţa, cu lipsa de generozitate. A vota înseamnă să cobor o treaptă pe care am urcat‑o în ani de zile, cu eforturi personale, din dorinţa stăruitoare de a progresa. Înseamnă să mă declar înfrânt de prostia majoritară, acceptând să mă aliniez unui sistem care o promovează, pentru a o manipula mai apoi.
Poate că ar fi trebuit să explic cum cred eu că ar trebui să fie aleasă clasa politică, dar adevărul e că nu ştiu. În orice caz nu aşa cum facem acum — e evident că nu obţinem nici un rezultat de 20 de ani. Einstein spunea că definiţia nebuniei e să faci mereu acelaşi lucru, dar să aştepţi rezultate diferite. Eu refuz să fiu nebun. Nu vreau să mai repet un exerciţiu de selecţie care a adus în frunte aceeaşi oameni imorali, corupţi şi stupizi. Poate că votul ar trebui încredinţat numai celor care ştiu ce facă cu el, dar cum să‑i defineşti pe aceia, cum să‑i găseşti? Şi cum să‑i faci să accepte imensa responsabilitate de a alege pentru toţi ceilalţi? De aceea recunosc că nu ştiu cum trebuie făcut, dar ştiu sigur că aşa cum facem acum nu e bine. Aşa că eu fac o ultimă alegere: să nu mai votez. Poate că dacă tot mai mulţi vor lua această atitudine va fi un semnal de alarmă mai serios pentru clasa politică decât încolonarea ordonată la secţiile de votare.
Lasă un comentariu