Zaver mare, moncher! Lume multă, televiziuni, ziare, lideri de sindicat și lideri de moment. Politicienii nu‑s departe nici ei. E deranj la ministerul finanțelor, unde angajații îl sechestrează pe dom’ ministru, care altminteri e băiat bun, da’ e măgar și n‑are maniere. Supărarea vine de la bani (de la ce altceva?). Domnii angajați nu mai primesc nu știu ce sporuri și “le‑a ajuns cuțitul la os”.
În ultima vreme au mai fost nervozități de-astea, e drept că mai temperate, pe la dascăli sau pe la doftori. Criza din ultima vreme i‑a lovit mai întâi pe cei din domeniul privat, dar abia când au început măsurile de austeritate ale statului șî au fost afectați bugetarii au început și protestele “populare”. Câtă vreme cei ce lucrează în domeniul privat au avut de suportat disponibilizări, restructurări, faliment și renegocieri de salarii nimeni nu simțit nevoia de proteste. Cu foarte puține excepții mediul privat nu tolerează sindicatele, așa că mulțimea celor ce lucrează in srl-uri nu e protejată decât de propria lor competență profesională. Și uneori de noroc.
Deranjul a început când bugetarii au fost afectați. Paradoxal ei nu produc nimic, ci doar consumă. Ei sunt cei pe care îi plătim să facă administrația țării în care trăim. Misiunea lor principală este să ne servească pe noi, ceilalți. Și pentru asta noi îi plătim. E simplu, nu? Așa că, atunci când mă uit la angajații ministerului de finanțe mă gândesc la administrațiile financiare, la garda financiară și la alte minunate instituții financiare ale țării. Cum mă servesc ele pe mine? Mă țin la cozi, mă tratează cu dispreț, mă plimbă de la un birou la altul și de fiecare dată când interacționez cu ei îmi doresc să nu‑i mai văd niciodată. Se întâmplă asta din cauza ministrului numit de partidul x sau y? Nici vorbă. Se întâmplă pentru că așa se comportă angajatul de la ghișeu, și șeful lui, și șeful șefului lui. Vina ministrului este că nu dă cu ei de pământ și nu schimbă sistemul din temelii (deși uneori realizez cât de imposibil e asta, mai ales pe termen scurt). Dar sistemul, sistemul dragii mei, sunt ei. Ei te mulg de o șpagă și nu o fac pentru că i‑a pus ministrul. Ei te plimbă interminabil de la un birou la altul, pentru că tu ești o problemă de care trebuie să scape. Ei sunt cei incapabili să-ți dea un răspuns inteligibil pentru că sunt incompetenți. Nu îi vei vedea niciodată protestând pentru că nu au reglementări clare sau pentru că nu sunt bine organizați pentru a‑și servi clienții. Nu sunt indignați decât de salariile lor care nu cresc suficient de mult.
Îi mai găsești rareori pe la câte un interviu dintr‑o firmă privată și îi poți recunoaște ușor după aerul dezorientat și sentimentul de înstrăinare pe care îl afișează. Tupeul și aerele de specialist se topesc, acum trebuie să dovedească fără echivoc ce abilități au și realizează cât de departe sunt de lumea reală a economiei.
Mai sunt medicii și asistentele, pe care îi venerăm în talk-show-uri de la ore târzii, îngrijorându-ne că ne vor părăsi și vor pleca în alte țări. Eu unul n‑aș fi chiar așa de trist: lasă să le ceară plicuri cu bani și ălora din vest, să vadă și ăia cum e să nu se uite nimeni la tine într-un spital dacă nu dai șpagă! Poate așa o să înțeleagă și ei care e treaba cu sănătatea. Am auzit însă că medicii noștri se lecuiesc brusc de astfel de metehne când ajung prin țările bogate – pasămite au salarii bune și nu mai au nevoie de “motivațiile” suplimentare. Doar în România trebuie să ia ultimul bănuț unui țăran amărât care speră să mai apuce ziua de mâine. Ce să facă bieții medici, dacă nu se ajung cu banii? Cine plătește rata la Audi?
Îmi rămâne însă o întrebare în minte: când le vom pune piciorul în prag acestor măscărici care stau pe banii noștri și nu ne ajută cu nimic? Când voi vedea o demonstrație a celor care produc veniturile acestei țări împotriva acestui simulacru de administrație? Când le vom spune că nu merită nici un sfert din ceea ce li se plătește? Avem curajul să ne privim în ochi și să ne spunem adevărul?
Lasă un comentariu