Știu că multora li se pare un sacrilegiu să pui apă în vin, dar mie unul îmi place sprițul. Eu găsesc că manierismele astea legate de vin sunt nițel deplasate — până la urmă bem vinul pentru a ne face plăcere, nu pentru a îndeplini ritualuri complicate. Dar am să admit că nu în orice vin se poate pune sifon, există o bună cuviință și în această problemă — chiar dacă nu e scris nicăieri un codex precis, se subînțelege că trebuie ales cu grijă vinul de spriț.
Iar când vine vorba de a alege vinul, Feteasca Regală de la Jidvei — cea din gama populară, cunoscută și sub denumire de “Două țărănci” — e preferata mea. Are exact combinația aceea de vioiciune fructoasă și aciditate răcoritoare pe care o caut atunci când mi‑e sete. Pentru că trebuie să adaug că sunt un fervent susținător al rețetei clasice a șprițului de vară: o treime vin, două treimi apă minerală.
Probabil că preferința mea e motivată și de gustul pe care mi‑l amintește acest vin, gustul șprițurilor băute de bunicul eu în vremea când eram licean la Câmpulung. Au trecut mulți ani de atunci, dar nu puteam să uit aceste amănunte ale unei lumi despre care puțini mai sunt aceia care pot depune mărturie. Bunicul meu — admirator devotat al civilizației austriece, sub stăpânirea căreia se și născuse în 1912 — iubea șprițul și‑l socotea singura băutură demnă de atenție. Din când în când săvârșea aventuri bahice mai prelungite în care îl însoțeam când eram îngăduit, ascultând povești din timpuri trecute. Așa am aflat despre închisorile comuniste și despre deținuții politici — bunicul fusese unul dintre ei — despre război, despre legionari, despre lagărele din Siberia, despre colectivizare, despre cum e să-ți reiei viața de la zero de trei ori și să izbândești de fiecare dată.
Pentru mine șprițul este suportul inegalabil al conversației, al poveștii, lichidul care gresează asperitățile umane, topindu-le într‑o totală bonomie. Beția cu șpriț nu e nicicând violentă, cum se întâmplă când bei țuică și pălincă, ci survine lent, ca o învăluire treptată care lasă loc melancoliei și narațiunii. Vara șprițul te răcorește, iarna te înviorează din ursuzenia meteo-dependenței. Dar mai ales șprițul îmi amintește de un mod de a trăi care acum pare pierdut definitiv, cu oameni care se bucurau de viață chiar dacă munceau din greu, iar drumul le era mereu presărat cu obstacole. O lume în care oamenii comunicau cu adevărat și găseau timp să se bucure împreună, ascultând o poveste.
Vă las în finalul acestei modeste pledoarii în compania inegalabilului Andrei Pleșu, ale cărui rânduri despre șpriț mi se par memorabile prin ascuțimea observației și finețea nuanțelor.
O virtute esențială și chintesențială a șprițului e volubilitatea lui “înțepătoare”. În șpriț vinul și apa devin sonore, au aerul că graseiază și bârfesc. Gonflațiunea care însoțește subsecvent libațiile e o parabolă a euforiei, a orgoliului și a nonșalanței florante… Aciditatea poate fi pompoasă, dar și fenomen originar al ironiei. Vinul e sermonizant, șprițul e zglobiu și sarcastic, după cum berea e placidă, populară, între veselie gregară și bonomie monosilabică. Mitică e de negândit fără bășcălia spumoasă a șprițului. Mitică nu e balcanic. E central-european. “Bucureștean par excellence”? A se slăbi! Mitică e vienez. Nimeni nu bea fără dorința de a obține vertijul, micul delir. Dar dacă recurgi la spirturi acute, la “tării” răstite, riști să ai efectul prea repede, fără voluptatea acumulării. Beția care retează scurt, ca lovitura de dambla, e rudimentară. Băutorul nu vrea doar sa bea eficient; vrea să bea mult. Or, din acest punct de vedere, șprițul e de neînlocuit. El oferă dezalterării perspective indefinite, îngăduie cursa lungă, performanța “la kilometru”. Asemenea licorii amoroase a sufismului, el preferă posesiunii așteptarea. Băutorul de șpriț este un specialist al amânării. La fel central-europeanul. Destinul lui se definește prin dexteritatea de a întârzia, de a se pierde în interminabile negocieri, digresiuni și eschive. Totul se poate amâna: beția, decizia, fericirea, istoria… Iar dacă filozofia aceasta este tipică pentru Europa centrală, se mai poate îndoi cineva că aparținem aceluiași spațiu? Firește că nu. Pentru noi șprițul nu e, așadar, un capriciu oarecare, un tabiet alimentat întâmplător. E o șansă geopolitică, una din căile cele mai rapide — poate singura — spre Europa.
Andrei Pleșu
Lasă un comentariu