Ieri am făcut o plimbare scurtă — era îngrozitor de cald, peste 38°C — așa că ne-am ales ceva ușor accesibil și nu foarte departe: mânăstirea Ghighiu. Auzisem despre ea cum că e vestită în zona Ploieștiului și că ar avea o istorie lungă și un izvor tămăduitor, deci ni s‑a părut o destinație interesantă. Am călătorit pe A3, autostrada către Ploiești și de data asta am fost mai atent la detalii. Prima oară nu observasem ieșirea către Snagov, cam pe la jumătatea drumului spre Ploiești — e funcțională și destul de utilă în absența altor ieșiri care sunt schițate, dar neterminate.
Mânăstirea Ghighiu este așezată pe centura Ploieștiului sau, mai bine zis, șoseaua de centură a fost trasată pe lângă mânăstire. Mie personal îmi displace acest amplasament al unui lăcaș bisericesc, chiar dacă îl fce foarte accesibil. O mânăstire ar trebui să fie un pic izolată, departe de zgomotul și agitația vieții laice, un loc unde să simți, nu doar spiritual, ci și fizic că te îndepărtezi de nebunia cotidiană pentru a‑ți regăsi o anume latură a spiritualității. La Ghighiu e mai puțin posibil asta — prin poarta deschisă a mânăstirii pătrund agresiv zgomotele șoselei.
Biserica mare este relativ simplă la exterior, cu o navă înaltă, care dă impresia de masivitate. Planul este trilobat, în stil asemănător celui brâncovenesc, iar asemănarea a fost subliniată prin construcția chiliilor (prin anii ’50) în același registru arhitectural. Peste tot sunt flori și acea îngrijire care o găsești doar în mânăstiri, deși lipsește senzația de vegetație luxuriantă din mânăstirile de munte, unde soarele nu pârjolește ca aici. Din ceea ce am citit despre ea, biserica a vut o istorie foarte zbuciumată — a fost construită pe la 1866, apoi afectată de cutremurul din 1940, bombardată în 1944 de americani și din nou deteriorată de cutremurul din 1977. De fiecare dată a fost însă reparată, iar pictura interioară restaurată.
Prin spatele bisericii, o potecă trece pe lângă un mic cimitir — în care am văzut câteva pietre funerare vechi și interesante prin concepția lor, diferită de cea actuală — conducând spre izvorul tămăduitor. Apa are un debit slab, e sălcie și puțin sulfuroasă, adică nu prea gustoasă pentru un vizitator însetat. Toți care vin la mânăstire însă trec pe la izvor, încredințați că îi va ajuta în sănătate și noroc. Și cred că — de fapt — ăsta e și rostul unui astfel de izvor: să ne inducă încrederea în energiile care ni se transferă prin apa băută. Energii care le primim zi de zi din hrana curată pe care o mâncăm și din apa sănătoasă pe care o bem, doar că nu pricepem că dincolo de fizică și chimie mai e ceva ce încă nu înțelegem, deși într-acolo ar trebui să ne punem străduința de a progresa, în sens spiritual și mai puțin tehnologic. Dar despre asta, altădată…
Lasă un comentariu