În primele zile ale lui 1990, după ce aburii bahici ai primului Revelion liber s‑au risipit, oamenii din Râmnicu Sărat s‑a trezit într‑o nouă orânduire. Capitalismul și democrația dăduse buzna peste ei prin ecranele televizoarelor, la care urmăriseră plini de curiozitate evenimentele de la Timișoara și București. În oraș revoluția nu produsese prea mare vâlvă, doar un tânăr care încercase să fure niște țigări de la fabrica de tutun fusese împușcat din greșeală de cineva și apoi fusese declarat erou al Revoluției, pentru că nu se cădea ca în vremurile acelea să piară cineva de glonț altminteri decât în mod vitejesc.
Trecuse Anul Nou, lumea petrecuse cu ceva sfială, ascunzându-se după draperiile apartamentelor din blocurile comuniste de teama teroriștilor care puteau fi oriunde ascunși: în blocul de vizavi, în alimentară sau poate chiar în pubela de gunoi. Nu fusese prea rău, apucaseră să aducă de la țară porcul, vinul și murăturile, pentru că toți aveau rădăcini în satele din jur. Câțiva mai îndrăzneți, după ce-și luaseră o porție bună de vin în stomac, au ieșit pe stradă ca să braveze șî să arate tuturor că nu le e frică. Undeva departe, peste câmp, împușcăturile de la unitățile militare se stinseseră. Era liniște acum, dar lumea încă mai vorbea despre teroriștii care atacaseră unitățile militare din marginea orașului și era lesne de înțeles asta, pentru că Râmnicu Sărat avea trei unități militare, era un loc strategic din punct de vedere militar, nu degeaba fusese linia Mărăști-Mărășești-Oituz prin apropiere. Era relieful, așezarea lucrurilor, în fine! ceva, nu prea limpede, dar cu siguranță ceva strategic și extraordinar de important în legătură cu orașul lor — altminteri n‑ar fi așezat Ceaușescu unitățile militare acolo, nu?
S‑au regăsit cu mirare unii pe alții după zilele acelea de tulburare generală, uimiți că viața continua parcă neschimbată: soarele răsărise peste betoanele orașului la fel ca înainte, înviorând culorile terne ale pereților igrasioși și mângâind delicat copacii înghețați de vântul rece de la răsărit, care bate întotdeauna asupra orașului. S‑au privit ușor descumpăniți și și-au zis că poate ar trebui să meargă la fabrică, serviciul e servici, nu? trebuie să ne facem datoria, așa zice și la televizor, să clădim o nouă Românie. Pe porțile fabricii de șuruburi au intrat muncitorii, ca în aproape fiece dimineață. Și probabil că și dimineața aceea ar fi rămas una anonimă în istorie dacă n‑ar fi avut cineva — nu știm cine, un român de bine — ideea că trebuie să verifice un pic ce fac directorii ăia de sus, din clădirea aia gri cu două etaje, care sunt nomenclaturiștii cei răi din cauza cărora ei — oamenii simpli și cinstiți — n‑au avut libertate și mâncare.
Au pornit toți într-un gând, să facă dreptate. Au urcat cu pași apăsați treptele către biroul directorului general și au dat buzna în încăpere, surprinși să nu‑l găsească acolo pe titular. Secretara dumisale striga cât o ținea gura că nu‑i acolo, e în secție, coborâse să vorbească ceva cu inginerul șef. Furia proletară se desfășura însă implacabilă, justiția trebuia aplicată neîntârziat. Au deschis micul frigider din biroul dictatorului, ca să descopere ce ascundea acolo de ochii poporului, cu ce bunătăți se hrănea în timp ce plebea proletară suferea în tăcere. Unul cu bască și halat albastru, ăl mai îndrăzneț și mai hotărât, trase de mâner și deschise ușa Fram-ului rotund, cu smalțul nițel sărit pe ici-pe colo. Privi înăuntru la rafturile mai mult goale și, după ce râgâi de la sarmalele revelionului ce trecuse, le zise celorlalți: ia uite, bă, ce mănâncă nenorocitul ăsta de comunist: covrigi cu salam de Sibiu! Și noi nu găsim nimic în alimentara!
* * *
Astăzi, când credeam că nimic nu mai poate întoarce anii aceia de prostească tulburare, am putut asista cum se perindă oameni în toată firea ca să vadă vila Dante, locuința pe care Ponta pretinde că și‑o pregătea Băsescu pentru retragerea din funcția de președinte. Am privit reportajele video și m‑am gândit că bătrânii aceia care bătuseră drum lung să ajungă acolo și stăteau la coadă, în soarele torid, ca să vadă “luxul dictatorului”, ar fi trebuit să fie înțelepții noștrii, cei care să ne spună despre măsură și bun simț, despre îngăduință și credință. În locul lor am văzut niște indivizi gârboviți de propria lor prostie, înrăiți și inepți, care povestesc despre platitudinile vieții lor inutile și triste. Când nu ai nici un rost în viață, primul vinovat către care trebuie să privești este cel din oglindă. Știu, sună dur și injust, dar dacă nu stai drept și demn indiferent de vremuri și de greutăți, dacă pierzi busola propriei tale identități și te lași mânat de răutate și prostie, atunci cu greu te mai poți numi om.
Vă las în compania unei persoane reprezentative pentru categoria celor ce și-au pierdut măsura (dacă au avut‑o vreodată), amintindu-mi de vorbele unei prietene: “Sorine, suntem toți oameni, ființe spirituale, egale în drepturi”. Oare?
[grandflv id=3774 w=560 h=324 autoplay=false]
* Reportajul aparține lui Vlad Teodorescu — Evenimentul zilei.
Lasă un comentariu