Întâmplarea face să fi avut contact cu CFR Marfă SA în anii trecuți. Din motive lesne de înțeles n‑am să istorisesc aici amănuntele contractului în care lucram, chiar dacă ele ar fi foarte interesante și relevante la o analiză mai atentă. Cred că e o obligație morală din partea oricui a făcut consultanță să nu abuzeze de informațiile pe care le dobândește, utilizându-le apoi pentru alte scopuri, chiar și unele non-comerciale, cum este — în cazul meu — un articol de blog.
Prima tentație ar fi să spun că atmosfera din această companie este comunistă. Nu-mi dau seama dacă această descriere reușește să transmită ceea ce vreau să spun, pentru că tot mai puțini sunt cei care au apucat să lucreze în acele vremuri. Criteriul de comparație a dispărut. Așadar imaginați-vă un bloc căruia apartamentele i‑au fost transformate în birouri. Ușile apartamentelor sunt larg deschise și fiecare cameră are o plăcuță pe ușă care explică destinația spațiului: birou comercial, secretariat, director etc. Vizitatorul se poate mișca liber prin fostele apartamente, dar dacă nu știi unde se află biroul căutat, ai șanse să te plimbi mult și bine. În interiorul fiecărui încăperi dai peste aproximativ aceeași imagine — birouri vechi și jupuite, scaune desperecheate și defecte, fișete metalice pline de dosare și hârtii și un covor inutil și îmbibat de praf. Desigur, directorii au o situație mai bună, mobila e nouă, niște tablouri pe pereți, poate chiar o plantă, două.
Dincolo de aspectul fizic, din spatele birourilor, privirile abulice ale amploiaților dau imaginea exactă a instituției. Angajații — în marea lor majoritate — sunt oameni care nu așteaptă nici o schimbare, nu doresc nici o schimbare și nici nu-și imaginează cum s‑ar putea schimba ceva în instituția lor. Toți știu că sunt foarte multe lucruri care nu merg, că procesele birocratice sunt întortocheate și greoaie, că totul durează mult prea mult, că sunt mereu interese ascunse în spatele fiecărei decizii care se ia, însă nimeni nu știe cum se pot îmbunătăți lucrurile. Apoi, ca în orice altă instituție, când vine vorba de schimbare situația e clară: toți o doresc, atâta timp cât nu‑i afectează personal. Dar dacă schimbarea le modifică ceva din status-quo-ul propriu și mai ales dacă implică restructurarea schemei de personal, devin cei mai aprigi dușmani ai ei. Vor explica insistent și chiar agresiv, dacă e nevoie, că nu se poate schimba pentru că… Apoi urmează întotdeauna o lungă listă de excepții și situații speciale, în care noile reguli propuse sunt evident inoperante și doar ei, prin priceperea și cunoștințele lor, pot descâlci încurcata țesătură de informații. Cu timpul, pe măsură ce vechimea în instituție crește, fiecare angajat înțelege că pericolele pe care le poate aduce schimbarea sunt mai mari decât eventualele sale beneficii — așadar este mai sănătos să păstreze lucrurile așa cum sunt, decât să încerce să le schimbe. Așa se formează nucleul dur al unei instituții de stat.
De ceva timp se tot vorbește despre privatizarea CFR Marfă. S‑a tot lungit povestea asta, probabil că sunt mulți interesați și se trag tot felul de sfori politice pentru adjudecarea acestei prăjituri. Între timp compania de stat acumulează pierderi peste pierderi și va fi din ce în ce mai ieftină. De curând se pare că a intrat pe fir și FMI-ul, care împinge de la spate noua putere să finalizeze vânzarea — probabil că cei care trebuie să cumpere sunt deja pregătiți. Mesajele sunt contradictorii: ministerul transporturilor își asumă privatizarea companiei feroviare până în decembrie, apoi spune că deocamdată doar 20% din Tarom se scoate la vânzare.
Oricum ar fi, zilele CFR Marfă sunt numărate. N‑aș vrea să fiu zilele astea în pielea unui angajat al acestei instituții. Când se aude coasa apropriindu-se, oamenii dau din ei tot ce au mai urât. Bârfe, polițe plătite, lupte pentru scaune, tot arsenalul de instrumente pentru supraviețuire este pus la lucru. Nimeni nu mai are nici o jenă, este o luptă care-pe-care. Bineînțeles că după privatizare vor dispărea toți sau aproape toți, iar principalul motiv este că sunt incapabili de schimbare. De‑a lungul timpului exact în asta s‑au specializat: cum să păstreze lucrurile așa cum sunt. Iar noii proprietari nu vor dori să perpetueze un sistem disfuncțional, ci vor instaura regula profitabilității. Procesele se vor simplifica, schema de personal se va reduce substanțial, competențele necesare se vor schimba. Singurii de care va fi nevoie în continuare vor fi cei de jos, mecanii de locomotivă și personalul tehnic de întreținere.
Am spus mereu că într‑o țară în care infrastructura rutieră e deficitară, calea ferată de marfă nu poate fi falimentară. E ilogic. Tot ce ar fi trebuit era aplicarea unor idei simple, împrumutate de la alții. De pildă de la unguri care, ca să-și protejeze drumurile de traficul intens al camioanelor mari ce tranzitau țara și ca să reducă numărul de accidente grave pe șosele, au impus o perioadă de timp — până la construirea autostrăzilor — tranzitarea pe calea ferată. Am fi putut face la fel: de la Giurgiu urcam TIR-urile pe platformele vagoanelor de marfă și le dădeam jos la Arad, la Oradea, la Albița sau la Siret. Taxa ar fi fost ceva mai mică decât consumul de motorină al camionului — vorbim despre 30 de litri la suta de kilometri, iar distanță medie de parcurs în România este de vreo șase sute de kilometri. Puțină matematică ne arată că la fiecare camion am fi putut încasa vreo 150€. Înmulțiți asta cu totalul camioanelor care tranzitează România într-un an și veți obține o cifră imensă. Plus că drumurile ar fi mai circulabile, am avea mai puține accidente. Și asta e doar o idee.
Dar toate astea se pot întâmpla atunci când vrei să schimbi lucrurile, să le faci mai bine. Cum politicienii n‑au dorit niciodată asta, ci doar avantajele materiale ale accesului la putere, rămânea în sarcina angajaților companiilor de stat să împingă în direcția asta. N‑au făcut‑o din interese mărunte și meschine. N‑au privit în perspectivă ca să înțeleagă că, dacă n‑o fac, mai devreme sau mai târziu vor fi victimele propriei nemișcări. Chiar și cei care au înotat până la limanul pensionării vor fi perdanți — o țară cu resurse financiare puține, cu mijloacele de producție vândute unor firme străine nu are de unde să plătească pensii decente.
Acum e târziu. Lucrurile sunt pe un făgaș care nu mai poate fi întors. Privatizarea se va întâmpla, poate nu imediat, ci atunci când rechinii cărora le e menită vor fi pregătiți să o digere. Iar primele victime ale acestei istorii, angajații, nu vor putea decât să contemple cu tristețe ceea ce se întâmplă, meditând poate — dacă reușesc să înțeleagă — că au avut o șansă de a schimba soarta companiei și a lor, dar au ratat‑o. Și acesta este, în cele din urmă, destinul trist al bugetarului român.
Lasă un comentariu