S‑a tot spus de‑a lungul acestui an că 2012 va fi punctul de cotitură în conștiința umanității, că o nouă eră spirituală va începe. Anul dragonului de apă trebuia să răstoarne lumea, să producă minuni neînchipuite. Nu știu cum vi se pare vouă, dar eu unul nu văd semnele unei astfel de schimbări. Lumea nu pare să se fi întors cu fundul în sus și probabil că nici n‑ar fi bine să se întâmple așa ceva peste noapte. Poate că acum e doar începutul unei astfel de schimbări, dar ea se va produce treptat, câte puțin, în vremea ce va urma. Poate.
N‑a fost nici sfârșitul lumii. N‑am crezut în nici una din teoriile apocaliptice care s‑au tot vehiculat și asta nu pentru că nu cred că ar putea exista un sfârșit al lumii, ci pentru că nu cred că oamenii au capacitatea de a înțelege, de a cuprinde cu mintea fenomene mai complexe decât reducerile de preț din vinerea neagră. Suntem tot mai departe — mi se pare mie — de a descifra complexitatea lumii din care facem parte și facem eforturi serioase de a ne îndepărta tot mai mult de o astfel de cunoaștere. Nu vrem să știm unde mergem, vrem să știm doar la ce sunt reduceri în weekend-ul următor. Ne-am îndepărtat de religie, afirmând că e o mare minciună, dar în locul ei n‑am așezat nimic, lăsând o uriașă pată albă în conștiințele noastre. Și totuși pentru mine 2012 a fost un an special. Am să încerc să explic de ce.
Am considerat întotdeauna că atunci când mă raportez la o altă persoană trebuie să‑i acord creditul de a avea cel puțin aceeași inteligență și același comportament ca și mine. Am fost multă vreme de părere că orice individ pe care ajung să îl cunosc primește un cec în alb cu toate calitățile pe care eu le atribui unui om și că, în timp, am să scad din aceste calități pe măsură ce observ felul în care gândește și se comportă. S‑a dovedit că am avut multe dezamăgiri din cauza acestui mod optimist de mă raporta la ceilalți, așa că — de ani buni — am renunțat să acord credit total tuturor. Ceea ce însă nu am reușit până acum a fost să extind acest raționament la nivelul unor grupuri mai mari. În mintea mea, alimentată probabil de speranța că lumea în care trăiesc este un loc minunat, oamenii erau buni în esența lor și doar întâmplările nefericite ale vieții îi determinau să se comporte ca niște animale. M‑am tot amăgit că românii (ca să dau mai multă concretețe) sunt un popor minunat, dar istoria le‑a furat mereu posibilitatea afirmării adevăratelor lor valori. După ’89 am crezut că își vor veni în fire, iar când nu s‑a întâmplat așa, am dat vina pe o clasă politică incompetentă șî coruptă, care îi împinge spre miniciună și hoție. Ionescu și Popescu erau proști și răi, dar românii erau totuși — în ansamblul lor — oameni decenți.
Anii din urmă m‑au adus la înțelegerea treptată că lucrurile nu stau deloc așa. Am înțeles că clasa politică nu izvorăște din neant, ci din chiar caracteristicile poporului care o emană. Românii nu sunt minunați, nici măcar decenți. Au o mulțime de defecte, dar mai cu seamă acela de a se crede inteligenți și modele de comportament, când în realitate sunt exact contrariul. Sigur, această constatare o fac de câtiva ani buni, probabil vreo zece, dar de fiecare dată am inventat motive de care să mă agăț pentru a crede că pot fi îndreptați, că în societatea românească există o clasă semnificativă care are bun simț și gândește rațional. Trebuiau doar să vină partidele de dreapta la putere, apoi m‑am gândit că un lider carismatic ar putea să lumineze calea, chiar și criza economică am sperat să aibă măcar acest efect binefăcător al purificării, al despărțirii de incompetență, impostură și improvizație. N‑a fost așa.
S‑ar putea ca unii, citind aceste rânduri, să ridice din umeri și să spună: ce naiv! Ar avea probabil dreptate, dacă privesc viața cu cinism. Eu unul n‑am fost cinic niciodată, nici măcar sceptic, am crezut întotdeauna că pentru orice problemă există o soluție. M‑am înșelat din punct de vedere practic, dar nu cred că greșesc din punct de vedere istoric. Timpul rezolvă toate problemele, uneori într-un mod fericit, alteori violent, doar că — la scara sa — viețile noastre sunt prea scurte ca să percepem perspectivele. Iar istoria nu pare să ne placă decât rescrisă în așa fel încât să ne descrie ca pe generația cea mai deșteaptă, cea mai de succes, cea mai avansată.
Iar 2012 este anul în care pentru mine s‑a produs o cotitură: am acceptat că românii sunt un popor de proastă calitate și că viața mea este prizoniera acestui context. Am făcut astfel următorul pas după înțelegere. Nu sunt împăcat pe deplin cu această stare de lucruri, dar am acceptat că nimic din ceea ce fac eu nu poate avea o influență semnificativă. Tot ce pot să fac este să trăiesc după standardele mele, în măsura în care acest lucru va fi posibil, pentru că nu pot să mă izolez nici de nesimțire, nici de prostie. Va trebui să învăț cum le pot ține la distanță și cum să le ignor când nu le pot evita. Va trebui să renunț în sens metaforic la apartenența mea la societatea românească — pentru că e prea târziu să renunț în sensul propriu — păstrându-mi dreptul de a observa de la distanță, dezimplicat. Și, de fapt, toate aceste lucruri înseamnă că plec din România lor, în România mea. Emigrez în propria mea țară.
11:01
Drum bun, călătorie minunată şi sejur divin în propria-ţi ţară.