Vă propun să analizăm împreună, din punct de vedere argumentativ, următorul enunț: OTV-ul s‑a închis, dar spiritul lui e liber şi nu m‑ar mira ca cel puţin la anumite posturi de televiziune să‑i văd pe moderatori şi analişti consacraţi băgându-se unul pe altul în vreun tomberon. Nu se poate să minţi chiar aşa, […] o minimă legătură cu realitatea sau cu plauzibilul trebuie să rămână. Autorul frazei este nimeni altul decât inestimabilul domn Crin Antonescu, iar împrejurarea în care a rostit această perlă de sinceritate este neînsemnată. Destul ar fi să spunem că ‘mnealui se afla la Iași și era oarecum încolțit cu întrebări despre stenogramele discuției secrete dintre el, Ponta, Zgonea și Băsescu. Gurile rele zic că Băsescu l‑ar fi interpelat direct, cerându‑i să nu se mai amestece în justiție laolaltă cu Voiculescu și Pivniceru, pentru că afectează grav statul de drept și că toate astea ar fi consemnate în stenograme. Evident, Crin Antonescu a negat: nici usturoi n‑am mâncat nici gura nu‑i miroase. Așadar enunțul de mai sus încearcă să explice ziariștilor că stenogramele respective nu există, iar discuția respectivă nu a avut loc.
Logica sa este însă incredibilă — citiți cu atenție: nu se poate să minți chiar așa, spune domnul Antonescu. Adică să minți e ok, e normal, dar nu se poate să exagerezi. Devine astfel foarte interesant să aflăm de la domnul Antonescu cât este acceptabil să minți, cam care ar fi măsura pe care trebuie s‑o aplicăm mitomanilor pentru a îi putea împărți în moderați — cei care mint frumos și echilibrat — și extremiști — adică cei care nu mai au limite în a minți.
Continuarea raționamentului său ne dă răspunsul, cu o claritate remarcabilă. O minciună trebuie să îndeplinească una din două condiții: fie să aibă o minimă legătură cu realitatea, fie să aibă o minimă doză de plauzibil. Așadar ca să minți într-un mod acceptabil (nu e o contradicție în termeni, tocmai am stabilit mai înainte că minciuna bine dozată este chiar dezirabilă) trebuie să lași înăuntrul ei o legătură cât de firavă cu un fapt real, de la care poți apoi să țeși o plasă oricât de complicată de mistificări și delațiuni. Iar dacă nu poți să te ancorezi în acest minim reper de adevăr, măcar trebuie să faci efortul de a inventa ceva plauzibil, pe care ceilalți să‑l creadă ca fiind real și abia apoi să construiești în jurul său restul minciunii.
Trebuie să recunoaștem: domnul Antonescu este un adevărat teoretician al minciunii, un om care nu precupețește nici un efort pentru a face din clasa politică românească un corp de adevărați profesioniști ai minciunii. Dacă am avea încă vreo zece-douăzeci de parlamentari de talia lui, cred că n‑am mai avea nici o problemă în țara asta. Ne-ar convinge ei că totul e perfect, dacă îi votăm. De-aia zic: Crin — președinte! Doamne, de-abia aștept să-mi bag votul în urnă pentru el…
Lasă un comentariu