Am citit undeva, nu mai țin minte unde, că trăim o primă parte a vieții experimentând și căutând drumul către noi înșine, pentru ca abia apoi — după ce îl vom fi găsit — să trăim pe deplin, să ne bucurăm cu adevărat de viață. Și citind — se întâmpla cu mulți ani în urmă — m‑am gândit că ideea asta e un soi de pseudo-aforism, dintre acelea menite să atragă atenția fiind mai degrabă surprinzătoare decât adevărate.
M‑am înșelat, cel ce făcea afirmația asta avea dreptate. Există sau ar trebui să existe un moment în viața fiecăruia dintre noi în care să simțim că am pășit peste un prag dincolo de care lumea ni se înfățișează mai clară în frumusețile și urâțeniile ei, iar rostul nostru în ea ne este mai limpede. Există sau ar trebui să existe un semn al încheierii anotimpului căutărilor, anunțând trecerea spre cel al întemeierilor, cel în care avem capacitatea de a construi, de a înființa, de a inventa.
Iar acest semn, acest prag nu îl trecem într‑o clipă anume, ca și cum am avea o revelație subită, un soi de iluminare neașteptată, ci mai degrabă este o alunecare lentă dinspre febrilitatea și nesiguranța celui care caută către serenitatea celui care a găsit. Poate să dureze câteva săptămâni sau câțiva ani. Poate să se întâmple sau nu — sunt cu siguranță mulți cei care continuă să caute toată viața lor, fără să găsească nimic. Și probabil că e destul de lesne să ratăm șansa de a trece acest prag, încăpățânându-ne să căutăm mereu altceva, pierzându-ne treptat dorința de a (ne) găsi.
Voiam de ceva vreme să vă spun despre asta, să vă previn că există un semn înaintea și înăuntrul nostru către care ar trebui să ne îndreptăm, un semn marcând trecerea către locul pe care îl căutăm de atâta timp. M‑am hotărât să o fac azi, când împlinesc cincizeci de ani. E felul meu de a vă mulțumi pentru că mă însoțiți.
10:01
N‑am ştiut nicioadată că, atunci când ne-am cunoscut, erai atât de tânăr. Aveai aproape vârsta pe care o am eu acum.
11:01
La multi ani intru serenitate!