Din motive pe care nici eu nu mi le explic am o simpatie personală pentru tătari. E ceva în istoria lor care mi i‑a făcut dragi, un soi de empatie față de cel care încalecă drumurile și se lasă purtat de ele către un necunoscut destin, încredințându-și soarta în mâinile hazardului — poate că tânjesc fără să știu după libertatea pe care ți‑o relevă stepele eurasiatice, privite de pe șaua unui cal. Glumesc uneori, răutăcios, despre hunii sosiți din stepele mongole, dar adevărul e că în adâncul gândurilor mele simt un pic din savoarea cărnii de cal păstrată sub șa, amestecată cu sudoarea sărată care o prezervă și o scârboșește simultan.
Dobrogea este un tărâm miraculos pentru mine pentru că acolo există tătari. Noros Cecer e personajul unui cântec care ni‑e drag tocmai pentru că e vorba de o tătăroaică. E ceva în spița lor care mie îmi sună bine, ca și cum prezența lor printre noi e un dar, e o bogăție. Mama avea uneori obiceiul să ne spună, atunci când ne făceam că nu pricepem vorbele sale: ești tătar? Nu limba n‑o pricepeam, ci temperarea emoției năvalnice era imposibilă, precum hoardele surescitate ale unui viitor hanat. Încă mai sunt tătar, uneori. Încă îmi mai place să cred că sunt. Că pot fi.
În anii 1300 tătarii formau primul hanat al Crimeei. Pentru prima dată peninsula Mării Negre era adunată într‑o organizare statală. După sute de ani rușii au venit asupra lor cu arme și mulțime de oaste și i‑au prigonit. Nimeni nu le‑a știut soarta, nimeni nu i‑a plâns, nimeni nu i‑a căinat. Pe mulți i‑au dus în Siberia, în pribegie. După zeci de ani unii s‑au reîntors. Alții nu. Din stăpâni au devenit minoritate.
Azi rușii vorbesc despre Crimeea etern rusească. Azi nimeni nu își mai amintește de ei. Azi nimeni nu pare să știe că anexarea Crimeei la Rusia e, înainte de toate, o rană redeschisă pentru tătari.
Lasă un comentariu