Când eram co­pil îmi amin­tesc că ori de câte ori mă aflam sin­gur în fața vre­u­nei pri­mej­dii — ade­sea mult exa­ge­rată de te­me­rile mele — aveam un sen­ti­ment de li­niște atunci când mă gân­deam că mă voi în­toarce acasă și acolo nici un rău nu mă poate ajunge. Zâm­besc acum de nai­vi­ta­tea de atunci, dar din­colo de zâm­bet mai am to­tuși o um­bră a ace­lei sim­țiri. Am îna­in­tat spre ado­les­cență și ti­ne­rețe și sen­ti­men­tul s‑a mai schim­bat, în­țe­le­geam că Ro­mâ­nia nu este acasă pen­tru ro­mâni căci le e ade­sea po­tri­v­nică și vră­ș­mașă, dar am gă­sit în­tot­dea­una în fa­mi­lia și pri­e­te­nii mei mo­ti­vul de a mă simți so­li­dar, chiar și atunci când am în­ce­put să în­țe­leg li­mi­tele ori­zon­tu­ri­lor vie­ții mele, im­puse de vre­mu­rile și con­tex­tul de atunci. Atât este po­si­bil, îmi spu­neam, iar ală­turi de mine erau mulți al­ții care îm­păr­tă­șeau ace­leași gre­u­tăți și pri­va­țiuni, sim­țeam că acasă în­seamnă co­mu­niu­nea cu ei, ca parte din ace­eași mare fa­mi­lie a ro­mâ­ni­lor în care cu to­ții în­cer­cam să stră­ba­tem așa cum pu­team istoria.

A ve­nit anul ’89 și, dintr‑o dată, aș­tep­tă­rile mele au cres­cut. Acasă pu­tea fi, în sfâr­șit, lo­cul unde tră­iau ală­turi de noi toate va­lo­rile în care cre­deam. Mă ui­tam în ju­rul meu și eram aproape con­vins că toți vrem drep­tate, de­mo­cra­ție, li­ber­tate per­so­nală, bun simț și mă­sură — nu des­pre toate as­tea ne plân­geam fără spe­ranță până nu de­mult? Ani la rând apoi am trăit per­ple­xi­ta­tea de a‑mi ve­dea con­ce­tă­țe­nii vo­tând co­mu­niști și in­frac­tori, apla­u­dând co­rupți no­to­rii, hulind in­te­lec­tu­ali, com­plă­cându-se într‑o vi­no­vată com­pli­ci­tate cu cei ce min­țeau și fu­rau. În fi­e­care an îmi pu­neam spe­ran­țele că se va schimba ceva, că se vor trezi din be­ția tranzi­ției, că mâine, peste o lună, peste un an, peste un ci­clu elec­to­ral va fi mai bine. Au fost câ­teva de­șarte tre­să­riri în ’96 și în 2004. De fi­e­care dată spe­ran­țele se năruiau.

Anii ăș­tia din urmă mi-au adus din nou spe­ranța. Ame­ri­ca­nii ne-au bă­gat în NATO. Eu­ropa ne‑a lă­sat să in­trăm în Uniune. Poate că nu prin voia noas­tră jus­ti­ția a în­ce­put să dea semne de func­țio­nare, poate că bu­toa­nele se află în mâi­nile al­tora, având in­te­re­sele lor. Pen­tru mine, după do­uă­zeci și cinci de ani de aș­tep­tare, nu mai are im­por­tanță. Dacă nu sun­tem în stare să ne con­struim o țară nor­mală, să ne‑o con­stru­iască al­ții. De data asta s‑au în­tâm­plat lu­cruri pe care nici­o­dată nu ni le-am fi ima­gi­nat — po­li­ti­cieni co­rupți și mi­niș­tri hoți au ajuns în puș­că­rie. A trans­forma Ro­mâ­nia în acasă nu mai pă­rea im­po­si­bil. Tot ce ar mai fi fost ne­voie era să con­ti­nuăm în di­rec­ția asta, să fa­cem schim­ba­rea ire­ver­si­bilă. Să ale­gem acum un pre­șe­dinte alt­fel. Iar în 2016 un par­la­ment alt­fel. Dar în ju­rul meu sunt însă mulți oa­meni care gân­desc alt­fel. Ei îl vor pe Ponta pre­șe­dinte și au ar­gu­mente pen­tru asta. Atâta doar că eu, ori­cât m‑aș stră­dui, nu le înțeleg.

Îl vor pe Ponta pen­tru că e tâ­năr și zic ei că e ne­voie de un pre­șe­dinte tâ­năr. Mă uit la in­di­vid și mi se pare că la 42 de ani nu mai poate fi pus în ca­te­go­ria ti­ne­re­i­lor. Ar tre­bui să se afle în plină ma­tu­ri­tate, un om cu opi­nii clare și prin­ci­pii so­lide — nu e nici pe de­parte așa. Și re­a­li­zez că atunci când îl cre­di­tează ca tâ­năr, sus­ți­nă­to­rii lui se gân­desc in­vo­lun­tar la ima­tu­ri­ta­tea sa. Da, la minte e ne­copt, e tânăr.

Îl vor pe Ponta pen­tru că avem ne­voie de un pre­șe­dinte de stânga, după ce am avut zece ani unul de dreapta. Iar eu mă în­treb ce im­por­tanță are orien­ta­rea ide­o­lo­gică a pre­șe­din­te­lui de vreme ce sar­ci­nile lui sunt toc­mai im­par­ți­a­li­ta­tea și mo­de­ra­rea di­a­lo­gu­lui so­cial și po­li­tic. Po­li­tica ex­ternă și se­cu­ri­ta­tea Ro­mâ­niei nu sunt nici de dreapta, nici de stânga. Dar pri­cep că prin pre­șe­dinte de stânga sus­ți­nă­to­rii lui Ponta — după ce au obo­sit de a‑l în­jura pe Bă­sescu, care s‑a ames­te­cat abu­ziv în gu­ver­nare și a fă­cut re­du­ceri de sa­la­rii ale bu­ge­ta­ri­lor — în­țe­leg cu to­tul alt­ceva și îl vi­sează pe fa­vo­ri­tul lor fă­când exact ace­lași lu­cru, doar că în sens in­vers: îm­păr­țind sa­la­rii mari, cres­când pen­si­ile, mă­rind aju­toa­rele, dând pomeni.

Îl vor pe Ponta pen­tru că — spun ei — n‑ar fi fă­cut nici un com­pro­mis. Și-mi amin­tesc că n‑au tre­cut de­cât câ­teva zile de când Ponta a în­che­iat o ali­anță de sus­ți­nere elec­to­rală cu Va­dim Tu­dor, deși știa că smin­ti­tul poet de curte ceau­șist a scris un pam­flet des­pre fa­mi­lia sa în care el era ca­ta­lo­gat drept un pârț, iar so­ția lui o curvă. Mă în­treb: dacă ăsta nu e un jal­nic com­pro­mis mo­ral, atunci ce e? Ce să mai spun des­pre re­pe­ta­tele rân­duri când a luat apă­ra­rea unor in­di­vizi care s‑au do­ve­dit in­frac­tori, când a ne­gat evi­den­tele ten­ta­tive de a opri jus­ti­ția prin legi și ordonanțe?

Îl vor pe Ponta pen­tru că e or­to­dox. Or­to­do­xia e un me­rit în sine, cred ei. Nu sunt de acord, dar fie. Mă uit însă la Ponta și nu văd nici o um­bră de creș­ti­nism în fi­rea și com­por­ta­men­tul lui. Ges­tu­rile și vor­bele îl tră­dează de un oport­u­nism fe­roce, gata să treacă peste orice prin­ci­pii mo­rale sau legi pen­tru a‑și atinge sco­pu­rile. Ieri se scuipa cu Tă­ri­ceanu, azi îl unge pre­mier în lo­cul său. Ieri se în­jura cu Va­dim, azi sunt ali­ați. Ieri tuna îm­po­triva ude­me­riș­ti­lor re­vi­zi­o­niști, azi se spri­jină pe ei în gu­ver­nare. Unde e umi­li­ta­tea, mo­des­tia și buna cu­vi­ință a creștinului?

Îl vor pe Ponta pen­tru că el a pro­mis că va uni ro­mâ­nii. Pri­vesc în ju­rul meu și nu re­u­șesc să-mi amin­tesc vre­muri în care am fost mai di­vi­zați ca acum. Ro­mâ­nia s‑a îm­păr­țit în două părți in­e­gale, iar lupta care se duce acum în­tre can­di­da­ții la pre­șe­din­ție este de fapt în­frun­ta­rea din­tre cei ce vor băl­ti­rea în bal­ca­nis­mul co­mu­nis­toid și cei ce vor să-și schimbe des­ti­nul. Ne ru­pem în două ta­bere, în două gru­puri care se urăsc ne­îm­pă­cat, în­tre care nu mai există nici punți, nici comunicare.

Nu sunt trist. Tris­te­țea e un sen­ti­ment peste care am tre­cut de mult. Sunt aproape de dez­nă­dejde. Nu vreau să plec din țară ca să gă­sesc nor­ma­li­ta­tea unui stat de drept, dar a rămâne și a în­dura e un chin tot mai mare. Nu vreau să de­vin imi­grant în altă țară ca să mă pot bu­cura de ci­vi­li­tate, dar am ajuns să mă simt străin în Ro­mâ­nia. Cu fi­e­care zi care trece crește în mine teama că ni­că­ieri, nici­o­dată, nu mă voi mai simți cu ade­vă­rat acasă.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.