Nu e nici o îndoială că toți greșim de‑a lungul vieții, dăm cu stângul în dreptul cu diferite prilejuri, în moduri mai hilare sau mai dramatice. Nici nu e mare scofală să admiți că ai scrântit‑o pe ici, pe colo, prin viața ta ‑ ar trebui să facă parte din obișnuințele noastre cotidiene ‑ dar mai tuturor ne e greu să publicăm asta verbal sau scris în compte‑rendu‑urile noastre personale. Pitim în ungherele cele mai ascunse erorile pe care le‑am comis, atât de bine încât nici noi nu le mai găsim după un timp, uitându‑le intenționat.
O dată ce nu vrei să admiți că ai greșit, nu ai cum să te îndrepți. Căci îndreptarea nu începe prin a schimba ceva, ci prin a accepta eșecul, prin a contempla ceea ce s‑a întâmplat deja, adică trecutul. Abia apoi te întorci către viitor și te gândești ce trebuie să decizi, ce e nevoie să schimbi. Dacă ai ratat primul pas, nimic din ceea ce va urma nu va fi fiind rodul deciziilor tale, ci al norocului, al hazardului. O prietenă scria nu demult:
Oamenii amână deciziile pentru că nu știu să gestioneze eșecurile. Eșecul este mai degrabă o limpezire a apelor, cerne opțiunile, îți croiește calea spre alte decizii. Percepția generală asociază eșecul cu ratarea. Cu ratarea personală, care la rândul ei e asociată cu ceva rușinos. De‑ar ști ei câte lucruri frumoase s‑au spus despre ratare!
Mă gândeam într‑o zi că nu‑mi amintesc nici un eveniment major al istoriei pe care noi, românii, să ni‑l fi asumat ca un eșec. Manualele noastre de istorie sunt pline de domnitori viteji, de oșteni neînfricați, de răzeși aprigi, de iobagi obidiți, dar de nicăieri nu prea răzbate umbra vreunei greșeli. Trădările veșnice care au fărâmițat domniile din cele două principate române nu au fost nicicând asumate ca fiind ale poporului român, ci externalizate unei boierimi minoritare și convenabil culpabile. Războaiele le‑am câștigat pe mai toate, doar câteva bătălii nesemnificative să le fi pierdut și chiar și alea doar din cauză că dușmanul era prea numeros ori prea viclean. Incapacitatea de a ne alege un conducător și apelul la un principe străin nu‑l socotim eșec. Pe Antonescu încă îl disputăm între a fi erou sau criminal. Pogrom nu admitem că am săvârșit nici în fața evidențelor istorice. Trădarea luptătorilor anticomuniști din munți nu ne este imputabilă. Colaboraționismul cu securitatea comunistă e scuzabil ‑ trebuia să supraviețuim, nu?
Cum am putea începe să ne îndreptăm defectele când nici măcar privindu‑ne în oglinda istoriei nu ni le vedem? Și ce e de mirare că la aproape două secole distanță un film despre prejudecăți, superstiții și rasism ‑ practicate cu naturalețe în toate straturile sociale ‑ stârnește dispute? Aferim, căci la el mă refer, este un film ca o oglindă a trecutului care nu ne înfățișează așa cum ne‑am fi dorit, așa cum ne‑am obișnuit să ne închipuim. Cu atât mai puțin de mirare este că se găsesc voci precum a unei doamne Elena Dulgheru care privind în această oglindă nu se vede pe sine și pe semenii săi, ci o generație de hipsteri care falsifică adevărul istoric din spatele unor camere de filmat.
Naționalismul românesc, uneori clișeist precum al majorității postacilor de pe internet, alteori estetico‑ortodox precum cel înfățișat în danpuricisme sau superior‑intelectual precum cel din dulgherismele doamnei de care vă spuneam, are totuși o componentă comună. Dan Puric apare pe lista lui Dughin drept un potențial trâmbițaș rus. Doamna Dulgheru are o versiune în limba rusă a blogului personal. Și uite așa cazi în păcatul conspiraționismului și începi să crezi că între înfumurarea noastră istorică și vecinătatea ideologică rusească există niște legături nebănuite. Căci și acolo, între granițele imperiului rus, aceleași tușe îngroșate ale unei nejustificate mândrii naționale țin loc de caracter al unui întreg popor. Iar păpușarii politici ‑ fie că‑i cheamă Lenin, Stalin sau Putin ‑ îi fac să joace pe sârma istoriei șoptindu‑le că sunt geniali și invincibili.
Prin naționalism Hitler a dus Germania într‑o aventură cu consecințe dramatice pentru întreaga lume. Prin naționalism Horthy a împins maghiarii către abominabile crime de război. Prin naționalism Garda de Fier și‑a justificat crimele. Prin naționalism au fost justificate crimele împotriva țiganilor și evreilor. Prin naționalism Ceaușescu ne‑a impus foamete și umilință. Niciodată, nicicând naționalismul nu a adus prosperitate și pace, doar ură și conflicte. Și totuși românii sunt iute fermecați de oricine începe să le șoptească la ureche laude mincinoase care le gâdilă orgoliile naționaliste. Când vom învăța că nu asta e calea către noi înșine?
Nu e nici o îndoială că toți greșim de‑a lungul vieții. Dar, dacă nu reușim să ne înțelegem greșelile și să le corectăm, vom fi condamnați să le repetăm perpetuu, cu toate consecințele de rigoare. Iar la scara unui popor, asta se numește ratare de destin.
Lasă un comentariu