Nu demult, acum doar câteva zile în urmă, cam pe când sindicatele din învățământ negociau de zor cu guvernul mărirea cu 15% a salariilor, Moise Guran spunea că a da pur și simplu bani mai mulți profesorilor nu e o soluție. Și că guvernul acesta sau oricare îi va urma trebuie să priceapă că nevoia cea mai mare pe care o are sistemul de învățământ azi este diferențierea salariilor pentru cadrele didactice care predau la țară, acolo unde nevoia de educație este cea mai mare. Și mi-am zis atunci că are dreptate.
Dar după aceea, timp de mai multe zile, ideea îmi tot revenea în minte. Oare asta e problema, lipsa cadrelor didactice care să vrea să lucreze la țară? Judecând după nivelul tot mai scăzut de educație al celor din mediul rural, s‑ar zice că da. Și oare așa îi putem convinge pe profesori să predea la țară, cu bani? Cât de mulți ar trebui să fie? Desigur cât să acopere și costurile transportului, și disconfortul navetei. Căci domnii și doamnele profesoare vor locui la oraș, deci trebuie duși și aduși în fiecare zi. Altminteri nu se poate, nu?
Dar de ce nu s‑ar putea altfel? De ce n‑ar fi mai interesant pentru un cadru didactic să primească în folosință o locuință în comună, un apartament de două-trei camere, cu apă curentă și canalizare, cu bucătărie și baie civilizată, poate și cu o mică grădină? De ce n‑am încuraja cadrele didactice să trăiască între cei pe care îi educă? Cum ar putea să îi cunoască suficient de bine, să le înțeleagă modul de viață dacă nu trăind printre ei?
Comunismul a obligat cadrele didactice să meargă la țară. Profesorii tineri trebuiau să stea cel puțin trei ani de stagiatură la postul primit și abia apoi, dacă reușeau să primească negație de la inspectorat, putea pleca în altă parte. Dar nu era simplu nici așa, căci acolo unde ajungeai deveneai suplinitor, cu un salariu nu prea mare și cu o grijă în plus la începutul fiecărui an școlar de a‑ți asigura norma de ore ca să-ți păstrezi fragilul statut de cadru didactic. Nu, nu era o fericire garantată să pleci de la postul de titular din comună.
Dar în egală măsură îmi amintesc că erau destui copii care învățaseră la școala din comună și care au ajuns apoi la facultate. Iar a ajunge student nu era, așa cum e azi, o chestiune de bani. Examenele erau grele și concurența mare. Dacă copii de la sat ajungeau studenți este și pentru că undeva, prin comune îndepărtate, niște cadre didactice își făceau meseria cu dedicație. N‑o să spun aici că meritul e doar al lor, dar cu siguranță puneau niște temelii mult mai trainice educației copiilor de la sat față de ceea ce se întâmplă azi.
Nu ne putem întoarce la obligativitatea de a preda la țară. Însă mi se pare că simpla motivare prin bani nu va garanta o calitate mai bună a învățământului. Cred că trebuie să fim mai creativi și să ne imaginăm cum am putea să‑l regăsim printre profesorii tineri de azi pe domnul Trandafir. Și apoi să‑l ajutăm să trăiască decent la țară, să îi dăm ceea ce are nevoie ca să-și poată face meseria cu profesionalism și să sperăm că astfel va recâștiga respectul acela pe care satul îl avea cândva față de învățătorii săi.
Lasă un comentariu