Ce a vrut să spună Iohannis în scurtul, dar condensatul său discurs de la CSM, când — adresându-se direct ministrului justiției — a subliniat că o lege a amnistiei și grațierii dată în folosul politicienilor cu probleme penale ar fi o catastrofă pentru democrația românească și că el se va opune cu toată greutatea și puterea funcției prezidențiale? Mulți au înțeles că această frază este un fel de declarație de război, ba chiar Tăriceanu a și afirmat că șeful statului vrea să pornească un conflict, dar el refuză să intre în acest joc. Și totuși nu ăsta este înțelesul declarațiilor lui Iohannis, după părerea mea.
În fond, știm deja ce poate să facă un președinte atunci când consideră că o lege nu este bine gândită sau nu este oportună pentru societate. Poate să o atace la Curtea Constituțională, dacă găsește temeiuri serioase în privința neconstituționalității ei. Dacă Curtea îi dă dreptate, parlamentul trebuie să îndrepte legea în sensul indicat de constituție. Dar ce poate fi neconstituțional în a grația și amnistia niște infractori? Nimic. Amnistia și grațierea sunt gesturi făcute de întreaga societate, arătând că greșelile sunt iertate și infractorii sunt chemați să se îndrepte prin comportamentul lor viitor. De 27 de ani avem politicieni care fură și nimic nu i‑a oprit, nici rușinea, nici patriotismul, nici justiția. Abia acum, când DNA vine neiertător pe urmele lor, au început să tremure, dar nu de rușine, ci de frică. De ce i‑am ierta? Ca să o poată lua de la început?
Puțin probabil ca o lege a amnistiei și grațierii să fie declarată neconstituțională. Următoarea acțiune a președintelui este să retrimită parlamentului legea spre examinare, alături de observațiile și comentariile sale. Într-un stat civilizat parlamentul s‑ar apleca asupra argumentelor și, dacă nu ar considera necesar să modifice legea, atunci măcar de ochii lumii ar încerca să formuleze niște explicații coerente și detaliate care să susțină punctul lor de vedere. În România am văzut deja ce face parlamentul: respinge cererile de reexaminare fără nici un fel de dezbatere, într-un fel de frondă puerilă — orice vine de la Iohannis nu ne interesează.
Apoi președintele este obligat să promulge legea. Indiferent dacă el consideră că este sau nu bună, puterea legislativă are autonomie față de cea executivă. Și ăsta e un lucru bun atâta timp cât legislativul nu e dominat din golani și hoți. Dar când infractorii sunt la cârma legilor, faptul că nimic nu‑i poate opri este una din slăbiciunile majore ale democrației. Așa stau însă lucrurile: puterea președintelui se oprește aici.
Deci dacă Iohannis știe că șansele lui de a opri o lege a amnistiei sunt destul de reduse, de ce s‑a mai obosit să spună public că se opune? Pe cine interesează opoziția lui, când parlamentul poate face orice poftește? Ei, aici mie mi se pare că vine partea a doua, partea în care intră în scenă alți actori. Aceia suntem noi. Pentru că puterea funcției prezidențiale este limitată, dar greutatea ei e o altă poveste.
În fond, singurul lucru de care se tem în acest moment infractorii din parlament este o mișcare de stradă, cu o amploare suficient de mare încât să trebuiască să dea înapoi, să le cadă guvernul, ori poate chiar să se organizeze alegeri anticipate. Cum pot contracara asta? Cea mai simplă metodă este batista pe țambal: fac legi și dau ordonanțe de guvern în mod discret, câte puțin, schimbând încetișor lucrurile, ca să nu înfierbânte spiritele. Metoda e binecunoscută și se numește boiling the frog1. Deja au început: au reinstituit numirea politică a directorilor de școli, au început să dea afară oameni angajați prin concurs pe funcții, căutând orice pretext pentru a se descotorosi de ei. Cu cealaltă mână taie taxe și măresc salariul minim ca să bucure poporul. Vor reuși să ne prostească prin metoda asta?
Poate că da, poate că nu. Dar ceea ce spune Iohannis este că va folosi greutatea funcției prezidențiale — adică posibilitatea de a se adresa direct cetățenilor și de a‑i informa despre consecințele politice ale măgăriilor din parlament și guvern — pentru a lupta împotriva lor. Cu alte cuvinte ne va îndemna să luăm atitudine. Ne va cere să apărăm statul de drept și fărâma de justiție care a început să se încropească, punând presiune pe parlament și guvern. Și exact asta îi scoate din sărite pe cei de la PSD și ALDE: că cineva face gălăgie exact atunci când ei vor să pună batista pe țambal.
Cât de mare este puterea funcției prezidențiale știm — nu cine știe ce. Dar cât de mare este greutatea ei, asta este o întrebare la care nici Iohannis, nici parlamentul și nici guvernul nu au un răspuns. Singurii care pot să spună asta suntem noi. După estimările mele, în orașele mari suntem probabil peste un milion de oameni care înțelegem exact gravitatea planurilor politicienilor corupți. Dacă vom sta cu fundul pe canapea și vom da doar click-uri pe Facebook, greutatea președintelui e egală cu zero. Dar dacă vom ieși în stradă și vom pune presiune pe politicieni să renunțe la planurile de distrugere a statului de drept, greutatea președintelui va fi imensă. Și le va fi imposibil să treacă peste voința noastră. Asta cred că a vrut să spună Iohannis.
Tu? Ce-ai de gând? O să te uiți la hoții ăștia cum își bat joc de noi?
UPDATE 4 FEB 2017:
După aproape o lună de când scriam acest text, constat două lucruri. Primul e că am intuit corect ce urmează să se întâmple. Și al doilea e că ați fost până acum senzaționali. Mai avem câțiva pași și învingem complet.
Note:
Lasă un comentariu